Absurdul ca mod de viata era productiv. Nu ma limita in niciun fel, barierele conventionale create de oameni pentru a ordona o viata plina de nedreptati si false iluzii ma lasau indiferent. In absurd, puneam legile umane la gunoi si divinitatea pe loc de cinste la picioarele mele. Nimic nu ma intrista, nimic nu-mi provoca durere, pentru ca neavand sens, nu starneau la nimic. Indiferenta totala, ca in cartile lui Camus si chiar mai mult. Lejeritatea cu care ma imbatam mergand pe toate caile vietii, nu-mi producea disgusturi, eram liber, liber sa ma bucur de absurdul vietii, liber sa rad de toate normele, obiceiurile si bunele lor maniere.
Si Doamne ce bine era.
Da, absurdul ca religie era bun. Cartile despre absurditatea vietii imi mentineau credinta vie: Cioran era un zeu mai mic. Credinta ca totul este desertaciune, prin urmare totul este trist, caci la sfarsit va trebui sa dau piept cu moartea cu propria mea disparitie in neantul etern.
Dar "A nu fi" inseamna mai mult decat absurdul, inexistenta depaseste plansul, inseamna totul si nimic, este absolutul catre care tindem. In stadiul acesta absurdul isi pierde virilitatea, iar ingamfarea cu care priveam peste ceilalti - eu, singurul posesor al adevarului - ma striveste.
In confrutnarea cu infinitul ma simt chill out, ma depersonalizez, ma privesc pe mine despinzandu-ma catre soare, catre tot, absurdul e absurd, eu nu mai simt nimic, nici macar atat: nu simt ca nu mai simt.
In volumele din Café del Mar starea de nesimtire linistita este universala. Amintiri? Regrete? Iluzii sau dorinte? Spirit, pasiune si minte, idealuri, vitejie? Totul se confunda pe ritmul integrarii in nimic, adica dispar in timp ce traiesc.
Am depasit absurdul.
Moartea culturii, moartea oricarei credinte. Dau totul pe o singura carte, care va fi - sic! - castigatoare: adica va fi. Cat de castigati iesim cu totii ... deja se stie. Nimic nu conteaza.
Sfarsitul istoriei lui Fukuyama, sfarsitul istoriei universale? Al societatilor? Dar de ce sa nu vorbim despre sfarsitul oricarei istorii individuale, sfarsitul meu ca om liber, sfarsitul prejudecatilor si al idealurilor, sfarsitul sperantei - un sfarsit care in mod paradoxal nu produce tristete, caci in desprinderea materiei ce ma tine legat nu vad intristare, vad linistea atomilor care se dezintegreaza la infinit.
Sunt un profet: ce-i va mai ramane lumii de vazut de acum in 50 de ani? Inainte de iminentul sfarsit al planetei, ne vom purifica cu totii, sfarsindu-ne intai, pentru ca drama fiintei imane sa fie de nesimtit. Dupa caderea economiilor mondiale, a consumului, ne ramane sa ne concentram in noi locatii, sa traim pentru a manca, continuand existenta in mod hippy, prefacandu-ne ca ne intereseaza, - si sa ne intereseze de fapt, - micile detalii.
Sfarsitului oricarui om, al oricarui gand, ii adaug moartea absurdului ca religie a multora, lasand noile tendinte sa se nasca, printre ruinele gandirii iluminate, a progresului ultimilor 200 de ani si al istoriei rasei omenesti.
Fericite tendinte acestea, cand vom invinge teama de necunoscut, murind inca in viata, cu sufletul impacat deplin: totul este liniste, mai presus de bine si de rau.
Si Doamne ce bine era.
Da, absurdul ca religie era bun. Cartile despre absurditatea vietii imi mentineau credinta vie: Cioran era un zeu mai mic. Credinta ca totul este desertaciune, prin urmare totul este trist, caci la sfarsit va trebui sa dau piept cu moartea cu propria mea disparitie in neantul etern.
Dar "A nu fi" inseamna mai mult decat absurdul, inexistenta depaseste plansul, inseamna totul si nimic, este absolutul catre care tindem. In stadiul acesta absurdul isi pierde virilitatea, iar ingamfarea cu care priveam peste ceilalti - eu, singurul posesor al adevarului - ma striveste.
In confrutnarea cu infinitul ma simt chill out, ma depersonalizez, ma privesc pe mine despinzandu-ma catre soare, catre tot, absurdul e absurd, eu nu mai simt nimic, nici macar atat: nu simt ca nu mai simt.
In volumele din Café del Mar starea de nesimtire linistita este universala. Amintiri? Regrete? Iluzii sau dorinte? Spirit, pasiune si minte, idealuri, vitejie? Totul se confunda pe ritmul integrarii in nimic, adica dispar in timp ce traiesc.
Am depasit absurdul.
Moartea culturii, moartea oricarei credinte. Dau totul pe o singura carte, care va fi - sic! - castigatoare: adica va fi. Cat de castigati iesim cu totii ... deja se stie. Nimic nu conteaza.
Sfarsitul istoriei lui Fukuyama, sfarsitul istoriei universale? Al societatilor? Dar de ce sa nu vorbim despre sfarsitul oricarei istorii individuale, sfarsitul meu ca om liber, sfarsitul prejudecatilor si al idealurilor, sfarsitul sperantei - un sfarsit care in mod paradoxal nu produce tristete, caci in desprinderea materiei ce ma tine legat nu vad intristare, vad linistea atomilor care se dezintegreaza la infinit.
Sunt un profet: ce-i va mai ramane lumii de vazut de acum in 50 de ani? Inainte de iminentul sfarsit al planetei, ne vom purifica cu totii, sfarsindu-ne intai, pentru ca drama fiintei imane sa fie de nesimtit. Dupa caderea economiilor mondiale, a consumului, ne ramane sa ne concentram in noi locatii, sa traim pentru a manca, continuand existenta in mod hippy, prefacandu-ne ca ne intereseaza, - si sa ne intereseze de fapt, - micile detalii.
Sfarsitului oricarui om, al oricarui gand, ii adaug moartea absurdului ca religie a multora, lasand noile tendinte sa se nasca, printre ruinele gandirii iluminate, a progresului ultimilor 200 de ani si al istoriei rasei omenesti.
Fericite tendinte acestea, cand vom invinge teama de necunoscut, murind inca in viata, cu sufletul impacat deplin: totul este liniste, mai presus de bine si de rau.
