domingo, 28 de febrero de 2010

idei clare


Despre ce ne impiedica pe mine si pe tine sa fim ceea ce vrem sa fim, sa facem ceea ce vrem sa facem, ca o datorie morala – cum spunea Patapievici in excelentul roman de aventuri Zbor in bataia sagetii – pe care o avem fata de noi insine, despre asta imi place sa scriu, sa vorbesc. Plesu, in Minima Moralia, vorbea si el despre indemnul moral de a stimula pana la satisfacere acel eu interior nedeterminat de exigentele unui deloc sacaz “trebuie” cotidian. Nimic nu trebuie de-adevaratelea. Nimic.
Stiu, suna frumos pe hartie si la modul dezirabil, pentru un candva eliberator care, evident, niciodata nu va ajunge, dar este adevarat. Nimic nu trebuie facut.
Sa ma explic: viata este scurta. Am terminat explicatia.
Pentru ce sa-mi dedic zece ore din zi unui serviciu care imi ofera in schimb iluzia unei ocupatii benefice pentru mine? Chiar merita? Canalizarea energiei intr-un sens care ma anuleaza ca fiinta contemplativa a acestei minuni care este existenta, nu merita. In sensul acesta nimeni si nimic nu are legitimarea morala de a ma opri de la trairea, deci, devenirea conforma dorintelor acelui eu de care aminteam la inceput. Niciodata nimic.
De ce totusi muncim? De ce totusi facem ceea ce trebuie? E o intrebare cat se poate de serioasa si cine nu indrazneste sa-si inchipuie un raspuns acord cu potentialul de care dispune, isi refuza dreptul la libertate (vezi mizerabila Declaratie Universala a drepturilor omului).
E o certitudine ca planeta dispune de resurse pentru a alimenta intreaga populatie care o locuieste. Si este o alta certitudine ca prin munca unor putini, cei multi ar putea trai dispunand de confortul minim necesar: curent electric, apa curenta, etc.
Imi este greu sa apar o pozitie polemica, sa argumentez aici o teorie parte a unui dialog inepuizabil si nici nu este acesta scopul meu. Este numai o idee spusa in treacat care merita o minima reflectie.
Este cu mult mai interesant de observat pleiada de motive mai mult sau mai putin inventate care ne impiedica devenirea. Scriitorul care s-a obisnuit cu munca, cel care a facut un oficiu din pasiunea lui, a trecut mai intai prin focurile constructiei. Poate ca la inceput gasea mii de scuze pentru a amana, in definitiv, ceea ce vroia sa faca: ba un gasea locul potrivit, ba timpul ii era inamic, era cerut de infinite circumstante si oricum nu se putea concentra la scris acasa, prin urmare necesita sa intreprinda infructuoase calatorii pentru a scrie.
Multi scriitori talentati au renuntat tocmai din pricina efortului, reducand la tacere finalmente vocea interioara ce-i indemna la devenirea prin scris. Iar altii s-au invins si au facut ceea ce le-a placut sa faca, depundand efort si sarguinta, persistand incapatanati pana la primul succes, sau pana la prima carte publicata. Oricum, persistand.
Prin analogie, toti ne-am gasit candva pusi in situatia de a omori vocea care ne cerea sa facem pur si simplu ceea ce ne placea sa facem, in vederea obtinerii unor satisfactii mult mai imediate si mai confortabile.
Daca totul s-ar termina asa, nu ar fi dramatic, problema este ca de obicei frustrarile se nasc pe calea: dorinta interioara de devenire – renuntare – beneficiu imediat (si obligatiile reale se pot include ca beneficii negative).
Dar, cum spunea un personaj de-al lui Bernardo Bertolucci la finalul filmului Sheltering Sky (1990): Faptul ca nu stim cand vom muri ne face sa credem ca vom trai pentru totdeauna. De cate ori ai evocat acea dupa amiaza care ti-a schimbat viata? Poate de cinci ori. Si de cate ori ai admirat o luna plina? Poate de douazeci de ori in toata viata ta. Viata nu este eterna.

miércoles, 10 de febrero de 2010

Ce s-a intamplat cu John

Buna ziua John, buna ziua. Ce s-a intamplat cu tine?
Ai aparut iarasi din umbra? Iti multumesc. Stiu ca esti efectul unei incetari, nu-mi pasa. Tu nu stii? Tu nu crezi? Mi se pare ca nu. Cateodata am impresia ca imi vrei raul. Esti prietenul meu cel mai bun, nu m-am indoit nicio clipa de asta, dar cateodata doar, cum ti-am spus, nu stiu ce ganduri necontrolate si infame imi storc constiinta: "John imi vrea raul". Ma trezesc noaptea dupa ce iau pastila de somn si umblu prin casa. E teribil. Sunt tare stresat. Stii proverbiala mea nepasare? Ei, am invatat lucruri noi despre mine. Nu sunt deloc nepasator. Sunt doar fricos. Temerea mea cea mai mare este ca nu cumva, recunoscand ca e frumos totusi sa traiesti, sa incerci, sa crezi si sa-ti doresti cineva, o entitate misterioasa, sa nu rada de mine. E absurd probabil, dar are logica. Pe mormantul lui Bukovski scrie: "Don´t try!" Tu mi-ai spus, imi amintesc seara aia cand ai venit fumat de Maria si mi-ai povestit lucruri fundamentale, cum le numeai tu. Te-am crezut, si mi-a parut rau. Stii, John, intre mine si tine este o diferenta de proiect. In timp ce eu ma lupt cu necazurile pe care singur mi le provoc, pentru a avea un scop momentan si continuu, tu traiesti fara plan. Oricat ma zbat sa ies din indoctrinarea bunastarii si a confortului, nu reusesc: cei care nu fac nimic sunt oarecum vinovati de ceva nedeslusit si confuz, un nu stiu ce pe care eu il refuz. Ce parere ai? 

Am o stare de ameteala, John. Ma doare inima. Am tensiunea ridicata si nu pot sa traiesc cu stresul. Lumea ma cere, ma cerseste pentru diferite si "justificabile" planuri, obiective, zic ei, de importanta. Imi cer texte, imi cer rezultate, imi cer carti, imi cer munca, sunt unii care ma vor pe mine, in carne. Ce sa fac? Daca renunt, macar pentru reconsiderari generale, intru in confuzia pe care mai sus o judecam. Daca "keep walking", ma invinovatesc pentru mediocritatea cu care raspund. Cerul meu nu-i inalt, John, si tu intelegi. De-asta ma bucur ca esti inapoi. Hai sa facem o plimbare sub semnul reclamei de mai sus: noi doi.

Sa nu te mire ca vorbesc cu tine. Esti singurul meu prieten. 
Keep walking John, keep walking...