martes, 1 de febrero de 2011

Intrebari nebune care imbolnavesc de Nimic


Nu contempla abisul! De cele mai multe ori contemplarea implica ratacirea in el.  Cuvintele un sunt suficiente pentru a descrie hidosenia conceptul de nihil. Nu e vorba despre conceperea oarecum melancolica si chiar tardiv-romantica a lui Cioran a nimicului ci despre puterea de atractie irezistibila pe care viziunea oribila a nimicului o reprezinta pentru mintea infima. Nimicul inseamna prapastia in care cazi atunci cand iti dai seama ca esti in picaj de cand ai ajuns aici. Reactia mintii poate fi decisiva si de cele mai multe ori sistemul de autoaparare reactioneaza intelept oferind singura cale de scapare, de ramanere in lume, de preferinta viu: schizofrenia.
Nimicul este sa te apleci inspre tine si sa nu poti vedea nimic, din simplul motiv pentru ca nu este nimic de vazut. Este atunci cand incepi sa te percepi ca un flux de coduri virtuale, intr-o lume a corzilor: tu, format din corzi care vibreaza intr-un anumit fel, facandu-te viu si, dramatic, constient ca esti viu, ca Esti si ca esti asa cum te simti: corzi, energie, aceeasi energie care constituie o piatra sau o frunza putreda. Omul ar fi nimic mai mult decat dispunerea deosebita a fluxului de corzi. Dar fiind format din atomi, atomii din corzi, omul este egal cu un sarpe, egal cu un cal, egal cu excrementele pe care le elimina din organism, dupa ce mananca. Nimicul este atunci cand incepi sa te simti din ce in ce mai mult un cod binar, operand identic cu un calculator.  
“Feriti-va de intrebarile nebune”, zicea Sfantul Pavel. Intrebarile nebune au de-a face cu o voita vointa a cunoasterii care ni se arata de la inceput imposibila. Pozitia cea mai inteleapta este deci ramanerea in sirul vietii, aici, in norme, in societate, in amor, in credinta, in mister, in casatorie, in copii, in cariera, in frumos, in bine. Optiunea cea mai tentanta este insa investigarea fara instrumentele necesare. De aceea este o nebunie. E ca si cand vanatorul ar merge la omorat ursi cu mainile goale sau cu pietricele din parau. Cine se fereste de intrebarile nebune ramane compromis cu viata, cu constructia sociala, si teoretic are mai multe sanse de a reusi in viata dupa modelul social. Cine, avantandu-se in abis reuseste in viata dupa modelul social, o face intotdeauna fortuit, fara scop precis.
Admiratia pentru nimic, caderea in fascinare, produce cu spectatorul o relatie exclusiva in care nimic altceva nu poate avea prioritate si in care nimic altceva nu poate prezenta o importanta deosebita. Autentica admiratie pentru nimic se termina intotdeauna rau: sinucidere, de exemplu. Nimic, si in afara lui, nimic posibil. Hidosenia  este o boala care se naste in minte si contagiaza sufletul (inteles ca pofta de viata). Dar este o boala de care decid, la un moment dat, sa ma imbolnavesc. Cand hidosenia acapareaza viata, oamenii mor de tristete. Organismele se imbolnavesc de fapt de aceea. ¿Cum ma, adica chiar sa nu fie nimic?, intreba Maria revoltata de mangaierea involburata a perspectivei. Chiar nimic!
Tot ce putem gandi mai elevat, mai inalt si mai excels este nimic. Dar nimicul dispune de gloria pe care restul nu o are. Nimicul este intr-adevar totul, in afara de ceea ce este. Si totul ne inghite, in tot, noi suntem. In nimic, noi suntem. Paradoxal. Tatal nostru este nimicul. Din el, noi. Noi suntem dati in nimic, din nimic. Noi suntem ceva, din nimic. Facuti din nimic. Noi suntem ceva.
Intrebarile nebune il indeparteaza pe om de creator. Creatorul, inteles in orice fel, inclusiv ca moment initial al Big-Bangului, il tine pe om viu. Vrea sa il tina viu. Omul ramane viu contamplandu-si creatorul. Viu si activ, proiectiv, compromis cu existenta. In afara creatorului, fara a se raporta la Ceva trasncendent, binele, frumosul, Dumnezeu, etc. omul nu poate fi. Viata avea nevoie de creator pentru a ramane viata: aceasta minciuna fundamentala si paradoxala totusi. Avem un creator care nu e Creator, credem in ceva care nu este Ceva. E singura forma de a supravietui odata ce-am descoperit moartea. Minciuna care contine adevar.
Suntem oare singurele fiinte care au descoperit ca mor? Sau nu avem intelegerea necesara pentru a asimila ca de fapt orice forma de viata isi poarta in sine-si drama disparitiei? Nu vorbim de concepte simpliste ca tristete, deprimare, si totusi moartea inscrisa in viata trebuie necesarmente sa-si lase amprenta in fiecare suflare de viata de pe pamant.
Mitul lui Sisif vorbeste despre istoria aparitiei vietii. Viata este o minune si totusi componenta ei dramatica, moartea inscrisa in ea, poate coroziona sufletul intr-o forma brutala. Mitul lui Sisif vorbeste despre acelasi lucru, oricand, inca de la inceput si pentru totdeauna.
Iar efectul cel mai practic si mai distructiv al Aceluiasi Lucru, al fascinatiei pentru nimic, a patrunderii intunericului in suflet, stingand lumina, oprind povestirea, oprind legenda, oprind mecanismul vital reactionar, este pierderea identitatii, este des-indragostirea, este imbibarea cu abur confuz a amintirilor. Amintirile si experienta, lucrurile care au insemnat intr-adevar ceva, candva, pentru bolnavul de nimic nu mai au acum nicio relevanta. Iar amintirile suntem noi. Un om fara istorie nu poate fi om. Un om fara amintiri nu poate recurge la el insusi pentru a se defini zilnic, in contextele infinita pe care viata le ofera.
Pierzand consistenta si insemnatatea propriei istorii, nimic din ce s-ar mai putea face in continuare, aceste cladiri derizorii, nu mai poate insemna nimic, niciodata. Efectul practic si pervers este desancorarea din viata. Este tarmul unei insule la care te opresti, singur, in timp ce toti ceilalti isi continua drumul pe mare, fara sa caute insule. Feriti-va de intrebarile nebune. Efectul cel mai brutal este ca NU SE MAI POATE POVESTI NIMIC. Ce ai mai facut? Ce s-a intamplat? Cum a reacionat? Ce ai de gand sa faci la examen? Ce vrei sa pregatesti? Unde sa lucrezi? Cand si cu cine sa te casatoresti? Cati copii sa ai?
Ce? Ce? Ce?
Intr-o zi, omul bolnav de nimic va tacea, apoi se va imbolnavi fizic si va sfarsi. Bolnavul autentic.
Nimic de spus. Nimic de povestit. Nimicul hidos opreste legenda. Iar legenda este intotdeauna motorul vital. Legenda este atunci cand subiectul povesteste ca s-a intamplat ceva, orice, iar hidosul este atunci cand subiectul afirma ca nu s-a intamplat nimic. Si totusi exista poveste: povestea care are loc doar in unicul si misteriosul camp de lupta: mintea omului. Doar aici, la acest nivel, se poate povesti cum odata eram legendar si cum am cazut din legenda, cum acum ma compromit din nou, resemnat, devenind din nou, legendar, pentru ca apoi sa cad din nou din legenda.
Asa spuse lucrurile este lesne de inteles de ce un eventual Dumnezeu a pus in noi credinta. Credinta, care nu este certitudine, actul intelept al ramanerii in creator, este singura forma de comunicare cu Dumnezeu. Credinta pusa in om este darul cel mai sincer pe care Dumnezeu l-ar fi putut da omului. Credinta, stiind totusi ca exista moarte in tot, era singura cale prin care Dumnezeu s-ar fi putut revela, pentru ca omul sa-l poata intelege pe Dumnezeu, contamplandu-l la scara universala: un Dumnezeu care crede el insusi, si in acelasi timp se lupta cu necredinta, care este inevitabilitatea contemplarii nimicului. Un Dumnezeu care isi traieste propria drama. Trebuia sa fim dotati cu credinta pentru a putea trai chiar si numai atat cat traim. E ca si cum am deduce ca de fapt nici Dumnezeu nu este etern si El stie lucrul acesta. De aceea se spune ca suntem facuti dupa chipul si asemanarea Lui.
Succes in viata!