Critica subiectiva a unei capodopere cinematografice (in multe din sensurile inimaginabile)

Cine, privind filmele lui Lars Von Trier, le confunda cu suferinta umana, fiind tentat sa exclame cu tristete artificial indusa: „asa e viata”, se insala profund. Ceea ce Lars arata prin – innegabil – arta sa, nu este fatalitatea existentei. Nici macar nu se impotriveste bunastarii, sau cruzimii capitalismului. El tinde sa exagereze ipocrizia normelor sociale – dar functionarea societatii se bazeaza pe respectarea unor norme basice, fara de care nu ar mai exista societate ci doar haos, faradelege.

Exagerand critica societatilor bunastarii, Lars Von Trier nu reuseste sa-si sensibilizeze atat cat si-ar dori, spectatorii. Tocmai din exagerarea aceasta rezulta inverosimilul filmelor sale.

Antichrist este cel mult un film despre femei, viata nu este asa, iar singurul spectacol  carora ne face partasi este al nebuniei. Desi exista posibilitatea ca intr-adevar sa fim cu totii nebuni, totusi nimeni nu crede acest lucru pe deplin. Nebunie si frica. Lars este primul nebun, primul care se teme.

Oripilat, mi-am acoperit ochii la vederea anumitor scene care - curios – sunt esenta filmului. Un prieten care ma insotea a remarcat faptul ca nu sunt puternic. I-am raspuns ca tocmai gestul meu m-a facut puternic.

Cel care arunca primul piatra nu este cu nimic mai sfant decat cel prins in pacat. Ba mai mult, cel care dispretuieste fara sa ofere macar iluzia unei salvari, nu are decat optiunea sinuciderii. In felul acesta, minciuna este mai de dorit decat dezbracarea de speranta.

Cu totii dispretuim raul si inca il percepem, contemplarea limitelor sale ultime nu ne face mai partasi ai binelui ci, poate, mai rai.

Iarna Pastelui fals

E toamna in Romania. Campanie electorala. Toamna electorala. Toamna sperantelor.

Niciodata, in scurta ei democratie, Romania nu a fost mai batjocorita de oferta política. Presedinti indezirabili, guverne mizerabile. Mincinosi. Vin sa contrazica memoria publica, vin cu nerusinarea specific nationala sa ne minta din nou. Cel care imi atrage atentia in mod deosebit este cel care promite bunul simt. Cata amagire infinita, cata murdarie sufleteasca. Pana la cer.

In doua luni comemoram douazeci de ani de la revolutia pe care nu mi-a fost inca dat sa o inteleg. Nici nu pretind sa o inteleg de acum in urmatorii douazeci de ani. I-am asimilat insa consecintele. Sangele acestui stupid people, a curs pentru iertarea pacatelor viitoare. Pacatele restructurarii securitatii, ale mineriadelor, pacatele clasei politice incipiente si aparte pacatele Tatucului nostru. Noi sarbatorim pastele in decembrie, dar sarbatorim pastele fals… Jertfa inutila, aici, la noi.

Ma duce gandul la betivul de Vali Sterian si imnul sau, betiv: mai bine golan, decat activist. Un lucru imi e clar, artistul Sterian nu a murit de rusine, pentru ca s-a simtit jenat de patarea de nespalat a idealurilor din decembrie 89. Oare lui Iliescu ii place acest hit? Oare l-a ascultat vreodata cu placere, seara, inainte de culcare? Omul cel mai relevant al sfarsitului de secol, pentru Romania, stie versurile pe dinafara. Trebuie sa le stie, le-a cantat si el propagandistic, continuand política vechii securitati. Le-a cantat, batjocorind pastele fals, inca de la inceput.

“A fost odata ca-n povesti, a fost in Romania” a ramas numai nota introductiva a unui basm. Ironic, inceputul Imnului Golanilor, n-a trecut niciodata pragul visului, ci s-a concretizat tot mai puternic intr-un rizibil modus Vivendi al unui intreg popor.

Asta este.

Daca m-ai intreba ce as putea face pentru tine sa nu mai fii atat de proasta nu ti-as raspunde nimic

Nu as sti ce sa-ti raspund. Desigur, as insirui un raspuns melodramatic, de genul: nu poti spune despre tine ca esti proasta, esti o fiinta umana demna de respect, nicio fiinta umana nu se poate caracteriza in astfel de termeni, sunt indignat de-a dreptul si te apreciez pentru calitatile tale osebite, care sunt: etc...

Dar raspunsul acesta nu ar fi decat o insiruire de bazaconii, de stupiditati goale si fara sens. Goale ca tine cand stai goala in pat si eu te apreciez nu pentru inteligenta ta ci pentru sanii tai veseli ca doi puisori de urs.

As putea sa raspund altfel: hei, nu esti o proasta. Trebuie sa inveti sa te iubesti mai mult si sa nu mai asculti de gura lumii, gura spurcata si netrebnica, invidioasa. Esti frumoasa si sexi, de-aia lumea se oftica...

Dar si raspunsul acesta ar fi doar apa de ploaie calda. In realitate nu cred nimic despre tine. Nu am nicio parere despre aptitudinile tale si nici nu ma intereseaza IQ-ul tau. Tot ce vreau de la tine este o noapte - sau mai multe nopti - sau jumatati de ora in timpul zilei, pentru distractie fara compromis. Evident, trebuie sa pretind ca-mi pasa si de sufletul tau, trebuie sa pretind ca ma preocup de mizerele tale nazuinte si planuri de viitor, de aceea iti cumpar: ruj, crema de fata, flori ieftine, pizza la pachet. Nu as vrea sa te jignesc oferindu-ti vreo carte, nu e treaba mea sa iti sugerez autori, sau istorii. Ce vrei tu sa devii, eu stiu, de aceea iti dau impresia ca poti fi: te plimb cu masina, ascultam manele la maxim, cobor geamul din dreapta si ma cert cu prostii care ma lezeaza in trafic, toate astea sub privirea ta incurajatoare de sub ochelarii mari, DoRce and Cavannah pe care ti i-am luat din tarabe de la targ.

Esti fata de cartier, stii ce vrei, stii ce loc trebuie sa ocupi in ierarhia femeilor frumoase si parsive care umbla cu bagabonti cu "b", care stie cand sa incaseze palme si sa se puna in genunchi pentru a cere iertare si pentru altele...
Faci totul pentru tine si mergi inainte pe propriile tale picioare, sau printre ele.
Eu te apreciez in parte pentru asta, pentru spiritul tau de supravietuire, ce as putea sa-ti ofer de fapt, dandu-ti o carte, dandu-ti o idee? Nefericire? Tu stii ce vrei mai bine.

Tu nu esti vinovata pentru ca eu, in loc sa-ti retin numele te-am dezbracat din priviri. Tu nu esti vinovata ca te imbraci provocator si indecent, tu nu esti vinovata pentru ca ai fundul tras inapoi si sanii mari si proeminenti. Tu nu esti vinovata pentru frumusetea ta inexpresiva, ca de papusa fara limbaj, fara semne...

Vezi bine, daca m-ai intreba ce as putea face pentru tine sa nu mai fii asa de proasta, nu ti-as raspunde nimic pentru ca nu m-ar preocupa vreodata in viata un asemenea subiect, dar mai ales, o zic din profundul respect pe care il am pentru femeile revizioniste si independentiste, pentru ca tu nu m-ai intreba niciodata asa ceva.

egal

Care este verbul care ne defineste cel mai bine? Am scris deja despre supraevaluarea umanitatii? Cred ca da. A venit timpul sa vorbim despre verbul “a face”. Inainte de a o “face” as vrea sa pot folosi un limbaj fara personalitate, un limbaj fara partinire, in care cuvintele sa fie incapabile de a exprima, cu adjective, gradele. Un limbaj al perfectei egalitati, in care sa fie imposibil de raspuns la o simpla intrebare. Un limbaj fara cuvinte, caci intoarcerea in negura timpului pare tot mai dezirabila.

Am sa innebunesc intr-un final, stiam la inceputul acestui proiect – unica mea carte – ca pasii pe care ii vor da ma vor duce intr-acolo. Am sa mutesc, egalizat (uimit) de atata uratenie: uratenia de a fi orfan intr-o lume in care lectiile de viata imi par naluci, scenarii imposibile si halucinante, demonstratii ale prostului gust.

Se da cazul: lumea e de ras; acum avem prostul gust sa implementam norme sociale si disciplina, avem nesimtirea sa face seriozitate acolo unde nu-i decat un haz dement. Metafora care explica viata ca un joc, jocul nu foloseste la nimic, jocul este unica circumstanta in care suntem liberi, pentru ca ii acceptam regulile. Viata este un joc, regulile sunt normele convietuirii in societate. Daca poti, respira aici.

Era un biet erou, un tip ok, de nota zece, care a venit sa salveze lumea si sa o indrepte spre chestii si mai haioase: Dumnezeu, eternitate, etc. La un moment dat, scarbit de atata egalitate (mizerie, falsitate, norme, seriozitate, prostie, imbecilitate, avaritie, dragoste, noblete, salvare, sentimentalism) a strigat in piata: va rog, un loc unde sa respir. Atunci a aparut ca din senin bunul samaritean care l-a dus intr-un loc intunecat, o cloaca imputita si pestilentiala: poftim, respira aici. Se povesteste ca eroul n-a mai iesit niciodata din cloaca, a gasit acolo un loc in care putea respira, cloaca avea demnitatea sa fie sincera si sa fie ceea ce era. Afara totul era o cloaca deghizata in egalitate (sens al vietii, fericire, empatie, generozitate, bunatate).

Cei ca mine, aflati in imposibilitatea de a crede in nimic, cei egalizati, nu vad scapare nici la Dumnezeu. Oricum ar fi, existenta ar apasa la fel de mult pe umerii celui nepregatit sa suporte minciuna ce-i sta la baza.

E-adevarat, iubesc atat de mult viata incat imi e si frica sa o mai contemplu: cand ma destept din contemplare observ cu egalitate si egalitate (ciuda si mirare) ca au putut trece 7 ani pe langa mine si pus in fata obligatiei de a face bilantul, inteleg ca memoria de scurta durata este praf si fum.

Sunt filozoful care egalizat (dezgustat, ingretosat) de incapacitatea limbajului – cred in continuare ca aici este cheia existentei – prefera sa se comporte ca animalul. Oare in jungla, fara cuvinte, as putea fi fericit? E evident ca raman in societate, astept sa treaca anii peste mine si sa ma schimbe minunea pe care am incetat sa o mai banuiesc. In dragoste nu mai cred, imi ramane viziunea inevitabila a lui Dumnezeu vorbindu-mi, minune ce va avea loc in cele din urma cand eu voi fi incapabil sa mai articulez cuvinte, incapabil de planuri, de idei, egal (nebun).

Vreau sa fiu egal (ipocrit) – nu pot renunta la limbaj. Oricat am dezbate, oricat ne indemnam (exclusiv si pe alocuri) la meditatie, tot verbul cu pricina ne mana : facerea de lucrui ne defineste. Asa se explica existenta ulimilor sapte ani ai mei: eu am facut, nu am fost. Iar lucrul acesta ma debiliteaza pana la perplexitate.

Chiar nu exista nicio posibilitate?

Nici macar prozac? Nici Soma?

Stimuli pentru cadere

Si ma lasasem asa, intr-o parte, fara sa ma mai preocupe nimic; ma asternusem indoindu-ma chinuit pe patura aia moale. Patura cu care stiu ca te-ai invelit noaptea trecuta, sau acum doua nopti, sau cu o eternitate in urma. Iarba ma intepa provocandu-mi mici mancarimi pe picioare, prin pantaloni, dar nu-mi pasa. Incercam sa nu reactionez, sa omit disconfortul, sa omit insasi viata mea fara tine, caci nu mai conta nimic. Mai tarziu, dupa ce am adormit in involburarea gandurilor mele m-am trezit teapan si inghetat. Ma batuse soarele toata ziua, dar racoarea serii ma patrunsese mai adanc. Imi amintesc ca m-am ridicat chiaun si obosit, dar cu povara amintirii tale apasandu-ma, inghesuindu-ma din toate partile. Stiam ca era inutil sa continui sa ma intreb, inutil sa vorbesc, inutil totul. Mai experimentasem singuratatea inainte, mai traisem fara speranta si fara viitor, fara Dumnezeu. Dar cu tine era diferit. Preferam de mii de ori sa raman fara maini, fara ochi si fara suflet, dar sa stiu ca ma iubesti si ca te am langa mine mereu. Preferam cate in stele si pe pamant si nu le mai am vii acum, cosmarul s-a terminat si nu mai tin minte decat suferinta de ansamblu, preferam si nu mai prefer nimic ce are de-a face cu tine.

Scoala micilor mizerii

- In cinstea marelui nostru indrumator, lumina cararii pe care o urmam, care si anume ne´ce la salvatiune: slava lui Dumnezeu ca apus, scuzati, a pus, o lanterna divina in trup omenesc, sfantului nostru povatuitor! E...Wuite ca asa ne adunam aci, pentru a si anume proslavi marea lui Dumnezeu ingaduire. Si cum zice sfanta vociferatiune bisericeasca si sfanta din nou! - Nu vrem banii vostri, dar avem nevoie de ei!

- In cinstea micilor bucurii, adica a te bucura inseamna a fi cretin, caci acestea bag seama nu ascund mai mult decat false izvoare de viata (micile bucurii). Bucuria de gasi dimineata, cand merg la scoala, toate masinile parcate ordonat in curtea facultatii, astfel incat imi este imposibil sa mai gasesc vreun loc. Bravo!

- In cinstea oamenilor cu multe idei: numai ei, intepati de acul vanitatii pot scrie, pot crea. Fara aceasta mica mizerie, lumea ar fi cu mult mai plictisitoare.

Exercitii de impotmolire

Cred ca maturitatea atrage constienta de sine intr-o masura ce poate deveni frustranta. Matur, realizezi ca bilantul poate fi negativ, insa aflandu-te deasupra circumstantelor, privesti critic si intelegi, tragand concluzii, punand cap la cap firele confuziei care te-a impins pe ape tulburi pana acum, ca este momentul sa accepti ceea ce ai facut, cu toate consecintele, pentru a putea planifica solutii viabile.

1. Pentru inceput, nimeni nu e perfect. Este esential sa privesti alegerile facute ca pe alegeri facute si atat. Daca nu ai comis infractiuni deosebite, daca nu te-ai indepartat intr-atat de tine incat sa-ti fie imposibil de recunoscut frumusetea ciuntita, dar frumusete in fond, a lumii in care esti, atunci ai dreptul la o alta sansa. Nu exista acel faimos ultim tren, teoretic, suntem mereu in posesia dreptului de a incerca din nou reabilitarea. Pe termen lung, oricine se poate plictisi de tine, oricine te poate abandona, satul de esecul tau constant. Insa forta vitala care nu te-a parasit nicio clipa pana in prezent nu va permite ca si tu sa te detesti, prin urmare tu esti singurul care te iubesti nespus de mult, fiind gata mereu pentru o noua lupta.

2. Lamentarile nu folosesc la nimic. Este buna analiza exhaustiva, este bine sa gandesti profund, sa desparti firul in opt, sa intelegi "deceurile" tuturor circumstantelor care isi doresc o clarificare. Cel care evita expresii de genul: "asa sunt eu, n-am cum sa ma schimb", "ce-am facut am facut, acum nu mai conteaza", "lasa-ma-n pace, nu mai suport, hai ca plec" sunt persoane care merg la brat cu confuzia, care se plimba legate la ochi prin dulcea superficialitate, acolo unde uitarea este Dumnezeul, acolo unde nu exista relevanta trecutului, decat regrete tip holywood si decizii pripite de acelasi gen. Prin urmare este dezirabila o buna igiena a gandirii, prin exercitii ce pot rezulta dificile si noroioase, numite "exercitii de impotmolire", pentru ca asa le numesc eu. Daca intelegi de ce anume te-ai comportat de un anumit fel, daca prinzi esente, daca in loc de bantuiala prin viata alegi sa te proiectezi logic in proiecte, ai sanse in plus sa fii seren. Obiectivul nu este fericirea ci bucuria. "Zbor in bataia sagetii" explica lupta unei deveniri, lupta cu lenea gandirii si frumusetea de a intelege. Pentru ca atunci cand lucrurile sunt clare, planurile se definesc, apar inevitabil satisfactiile, zambetul singur: e secretul tau si esti multumit ca ai reusit.

Nu te teme de gandire, e buna pentru minte, e buna pentru suflet. Riscul este plansul fara folos. Nu trebuie sa ramanem la acest stadiu. Odata ce am observat mizeria in care ne-am zbatut, esecurile care ne-au definit ca persoane, punem in practica menasime de curatare.

3. Vointa? Ce vointa? Pentru mine, care trag acum concluzii este un fapt limpede ca n-am cunoscut insemnatatea, definitia nici aplicarea vointei. Ma aflu intr-un continuu schimb de stare, de care sunt perfect constient. Meditatia introspectiva nu ma ajuta, poate terapia psihologica, de moment nu am resurse financiare. Astazi pot fi optimist, dupa o noapte odihnitoare si in general lunga, sau pot avea caderi de genul: "viata nu are sens", "nu stiu ce sa fac", "simt ca am luat-o rau in jos", "am obosit, nu mai vreau nimic", etc. Imi asum si aceasta fateta a firii mele si o recunosc. Ma defineste pe jumatate. Cealalta jumatate iubeste viata, iubeste creativitatea, are idei bune, este optimista si dinamica. Traiesc intr-un vaiven constant, dar nu sunt impiedicat sa fiu si atunci cand sunt optimist. In general sunt in scris, atunci inspiratia coboara de pe varful limbii - si de mai sus - direct in scris. Cand sunt dinamic si jovial nu sunt inspirat. Scriu pentru a exersa, fac planuri de novela si ma lupt cu lenea. Am acceptat si am inteles ca aici, in stadiul limpede nu pot face insa, mare lucru. Entuziasmul este mai degraba o euforie amanata etern. Intotdeauna voi face ceva, dar nu acum, nu azi.

4. Proiecte. Nu am vointa dar am vointa de a intelege ca nu am vointa. Acceptand situatia, inteleg ca materialul din care sunt facut nu e de prima calitate. Nu sunt pur sange, om mare, cum spune Thomas Mann despre cei care sunt pur si simplu oameni mari si nici macar nu stiu ca sunt. Sunt mai degraba un vierme care stiind ca este, lupta sa devina fluture. Am totusi sanse, am dreptul la a le face prospere, ca toti ceilalti. Unii sunt fluturi prea devreme, apoi sunt molii. Nu am deci vointa, dar ma simt inspirat. Concluzia este ca pot totusi face ceva, vreodata. Din mii de proiecte, din mii de idei. Din atatea mizerii pe care le-am povestit, din atatea iluzii, se va alege unul, un proiect, care va deveni real. Nu mi-a placut facultatea. Acum sunt in ultimul an si lupt sa aprob examene care nu imi vor folosi la nimic. Sa fim clari si sinceri: majoritatea cunostintelor acumulate nu servesc. Cunosc un remediu: practica. Este singura carte de vizita care te poate acredita, iar titlul pe care il ai te recomanda. De aceea fac ceea ce nu imi place sa fac. De aceea acum invat ceea ce nu imi place sa invat, in virtutea ideii ca peste cateva luni voi fi licentiat. Iar lucrul acesta imi da o bucurie deosebita, pentru ca voi putea spune ca am facut si eu ceva in viata, lucru pe care nu il pot afirma deocamdata.

5. Sensul vietii. Stim cu totii ca nu este. Cred, stiu si vad ca lumea nu are sens, dar nu ma lupt cu taurul. Las povara aceasta personalitatii inspirate, acea parte a mea confuza si depresiva. Ma vad cu deprimarea o data pe zi, ne avem bine. Eu o privesc in ochi, ea ma priveste in inima si imi spune ca desi se uita nu mai vede pe acolo nici dragoste nici dumnezeu. Eu ii spun: stii ceva, ai dreptate! - apoi ma sinucid pana la revenirea la optimism. Cand ii recunosc deprimarii efectul, ea se simte frustrata si pleaca. Problema sensului vietii este daca eu pot face intr-adevar ceva de care sa fiu mandru, la care sa privesc cu ochi lucind si de care sa zic: asta am facut eu! Problema sensului vietii este tocmai aceasta: a face ceva, a realiza, a faptui, a termina. Ideea am invatat-o de la Camus, care se preocupa daca nu cumva sensul vietii si absurdul ei, despre care atat a vorbit, nu inseamna decat faptul de a scrie frumos.

Problema problemei lipsei de sens este ca in momente de pragmatism aceasta se simt lipsita de consistenta si forma. Caci nu sta decat pe framantari si lacrimi necurate. Cei care, americaneste, se bucura de un camp plin de flori si apreciaza viata traind-o uneori, plangand-o alteori, au ceva in plus fata de cei care stau in lipsa de sens.

6. Concluzii. Sunt un dezastru. Inteleg si accept. Dar ma iert, pentru ca ma iubesc. De aceea imi propun sa ma dedic mai mult obiectivului meu principal care va taia lanturile ce ma tineau strans in lauda esecului permanent. Caci asta eram eu. Am esuat: in afaceri, in studii, in dragoste, in cultura, in credinta.

Dar nenorocita aia de pofta de viata pe care o aveam la 17 ani nu se stinge. Mereu si mereu, cand sunt dinamic, voi schimba lumea cate un pic. Intai cu paranoice proiecte si entuziasm amanat, apoi, din cand in cand cu calatorii prin Pamant, caci apartin generatiei tineretii prelungite, a scurtei vieti si a sperantei minime.

Aruncand o privire retrospectiva peste cei aproape doi ani de cand blogul meu a luat fiinta virtuala, ma declar nemultumit de povestile cvasisensibile pe care le-am expus. Prin urmare voi continua in aceeasi linie a lamentarii si a esecului.

Blogul nu are feed-back, nu vaz comentarii in dansul, blogul se simPte singur in Internet, i-am transferat esenta existentei mele in lume. E, aiurea! Eu ma simPt asa pe alocuri, dar nu ma vad dezbracat de idei nici de putere, ci ma scutur tot mai tare de lene.