22 de zile

Atat a trecut de cand am fost parasit de inspiratie. Bach spunea: daca imi vine inspiratia, cel putin sa ma gaseasca lucrand (compunand muzica). Nu sunt Bach, e clar, macar de-as fi la fel de om ca el macar in acest mic aspect...
Marti, peste 2 zile plec spre Romania. Acum, cand ziua se apropie, cheful dispare, lipsa de inspiratie persista. E ciudat totusi. Nu pot scoate din mine metafore nesfarsite, ca Cioran, insa simt confuz ca ceva imi urla in fiinta, arzand in focuri. Ceva ce nu mai poate astepta clipa plasmuirii in cuvinte.
Si stiu ce este. Dar despre dragoste deja am mai scris.
Imi imaginez felul in care as rade de cei care asteapta A Doua Venire. Le-as zice: va rog frumos, dati-mi voie sa-mi exprim totalul dezacord cu propunerile dumneavoastra despre Iisus. Lasati-ma va rog, sa rad. Apoi as rade, strident, puternic, diabolic de tare, in toata sala de cult, sa se auda pana la bai, pana pe strada. Lumea sa amuteasca la rasul meu, iar apoi, inmarmuriti sa inceapa a se ruga pentru a nu fi pedepsit de Dumnezeu pentru blasfemie. Dar le ghicesc gandul si spun: nu va rugati, nimeni nu aude, si rad mai tare, mai tare, mai strident pana cand toti dispar, pana cand incep a vedea intuneric, apoi dispar si eu, dar imi aud rasul, apasat, clar, ironic la culme. Ha ha ha, hohotele nu se mai termina decat atunci cand rasul se apropie de mine din nou, pentru a-mi rasuna in cap. Atunci ma trezesc din vis.

Cam acestea sunt cugetarile mele din dimineata zilei de 9. Putin, dar fara consistenta. Stiu.

Rusinea de a fi fost comunist

Cancerul comunist a fost eradicat din Romania in 1989, cand printr-o revolutie sangeroasa ce nu a rasunat pe plan international atat cat ar fi trebuit, regimul titanic dictatorial a cazut putred lasand in urma o societate confuza si ametita de socul pe care revolutia l-a produs. Caderea cu care a zdruncinat pamanul romanesc a fost atat de puternica incat mii de particule din starvul canceros s-au perpetuat mai departe in oxigenul pe care cu totii, l-am respirat. Era inevitabil, nu? Ce am fi putut face oare? Aerul contaminat de comunism nu ne-a impidicat sa ascultam tampiti elucubratiile occidentale cu privire la infrangerea socialismului real, caci libertatea confuza nu era obiectul analizei, ci obiectul respiratiei. Comunismul nu a fost invins, ci doar s-a aratat ineficace pentru viitor, lasandu-i capitalismului o victorie fantasmagorica, folosita de presedintii democrati ai vremii in retoricile propagandistice si electorale. Nu aveam timp atunci sa prindem turnatorii si nici sa-i ardem pe arhivele unui dezirabil dar inexistent CNSAS, eram prea ocupati cu euforia celebrarii victoriei, caci gustul libertatii dupa atata lumina era mai dulce decat raiul insusi. Intre timp securitatea protectoare s-a transformat abil in partide si guverne.

Departe de noi calitatea metodica si darza a ingroparii trecutului prin dezvelirea lui - cum s-a intamplat in RDG, prin divulgarea imediata a arhivelor STASI.
N-am avut norocul altor tari si nici n-am fost preocupati sa ne construim un viitor. Iliescu al nostru n-a avut demnitatea sa se transforme in Havel!
Astfel, de la libertate la libertinaj, de la nostalgie la gainarie, am perpetuat aerul contaminat al comunismului, permitand patologiei de a fi roman sa evolueze intr-un cancer invizibil, cel actual, mult mai greu de vindecat. "Uraciunea pustiirii" - aceasta expresie biblica (n.r Cartea Apocalipsei) se concretizeaza in Romania, la 18 ani de la Revolutie. "Stupid people" tolereaza si acum mizeria adanca a guvernului, a parlamentului, a clasei politice, pentru ca in general se tolereaza pacatul altora pe care si tu il impartasesti. La furturi mari, gainarii mici, la certuri degradante intre politicieni scandalagii pe la televiziunile oteviste, limbaj manelist generalizat. La "Stupid people", guvernanti si "baieti destepti".
Cu toate acestea, toleranta incepe sa atinga in sfarsit punctul de climax. De ce? Pentru ca procesul de curatare a pestelui - de la coada la cap - a fost inceput deja de multi ani. Poate in epoca lui Constantinescu, si mai apoi cu cresterea economica vizibila din perioada Nastase, apoi cu condamnarea comunismului, a lui Basescu si, sa speram cu votul uninominal.
Acum, cand societatea se dezinfecteaza din ce in ce mai rapid, salubrizarea clasei politice inca intarzie. Nu-i nimic, cand toleranta va ajunge la climax, multi dintre desteptii ce ne conduc vor face smecherii la Jilava.
Pana atunci - moment nedeterminat - mai respiram inca aerul murdar al unui cancer invins acum 18 ani prin sange, cu speranta ca intr-o zi ne vom decide pentru schimbare, caci starvul emana un aer inca insuportabil.
Toti - necivilizati, galcevitori si needucati - suntem produsul unui asiduu comunism, rusinea ne invaluie pe toti. Daca am avea curajul de a incepe putin cate putin, am organiza din ce in ce mai frecvent proteste, ne-am manifesta mai mult, am invata rabdarea si n-am mai injura tiganeste intr-o limba romaneasca. Cu toate implicatiile asumate.

Povesti despre dragoste

Care este diferenta intre un seminariu despre dragoste, prezentat de Catalin Barbulescu si, sa zicem, Tristan si Isolda?

In ambele opere ale artei, niste tineri, de preferinta baiat si fata, se intalnesc si isi daruiesc inimile din iubire, dar felurile in care o fac este atat de diferit incat un observator obiectiv ar putea afirma la un moment dat ca cel putin una dintre perechi este masochista, daca nu cumva chiar amandoua.
Diferentele sunt diverse si contrastante. Intr-un caz, cel al lui Tristan si Isolda, dragostea este o succesiune de momente patimase, protagonistii trec prin multe momente incitante si periculoase, traind mereu pe marginea prapastiei. Minciuna, misterul, intriga, intalnirile pe ascuns, ferocitatea cu care se consuma amorul lor, le proportioneaza senzatii si sentimente de nedescris. Nu este actul inselarii oripilant, ca in novelele celebrului marchiz, ci este idila imposibila, tainuita tocmai pentru a subjuga carnea, pe altarul loialitatii, al demnitatii si fidelitatii regelui caruia Tristan ii aduce o sotie, adica pe iubita lui, printr-o nefericita serie de imprejurari. Isolda il implora pe Tristan, acum amantul ei, sa nu plece, sa nu renunte la ea, ajungand sa ii spuna ca nu va putea trai daca el va pune capat iubirii lor.
Este pasiune, este inima, este daruire si curaj, demnitate si jertfire, o iubire completa, imposibila, care TREBUIE, pentru ca exista o lege a iubirii, sa se termine tragic. Finalul unor astfel de idile, pentru a ramane etern, nu poate fi decat despartirea, raul, moartea unuia dintre ei, sau a amandurora, accidentul, jertfa, eroismul. Sau cel putin asa o descriu cei care nu se limiteaza, putinii oameni care indraznesc sa iubeasca, sa-si accepte cu integritate dualitatea intrinseca: spirit si carne.

In seminarul lui Catalin, personajele urmeaza un tipar, caci, dupa bunele invataturi traditionale, nu exista iubire decat fara cunoastere, iar cunoasterea are nevoie de cateva luni in care cercetasii (urmatorii sau nu, iubiti) se vor studia reciproc, se vor asculta, facandu-si impresii unul despre celalalt, pentru ca mai apoi sa ia o decizie pertinenta.
In primul rand este necesar sa-ti invingi pornirile, caci sentimentele sunt inselatoare, zice "stiinta" traditiei, cu maximii ei exponenti pentru tinerii ascultatori: Adrian Bocaneanu, Catalin Barbulescu, George Uba, etc. si alte figure de prim calibru, care sunt, evident somitati in domeniul: "cum si pe cine iubim".
"Zice" ei: "nu va tineti de mana pana la casatorie ca e pacat", "potriviti-va pana si la bauturi, caci ce te faci daca el bea Coca-Cola iar tu nu" - graia Catalin intr-un conferinta nu prea celebra pe la Madrid, iar partea proasta este ca nu e doar o gluma. E vorba despre alegere si despre semnale divine. Lasam inima pe locul doi. De ce? Pentru ca, paradoxal, interpretam gresit "Ia-o caci imi place" si nu reusim sa intelegem "Cei doi sâni ai tăi par doi pui de căprioară, doi iezi care pasc printre crini". Suntem indemnati sa alegem cu mintea, riscand o casatorie planificata, care nu va cunoaste o iubire completa, ci doar una formala, respectuoasa si fara salturi, sigura, pentru ca potrivirea primeaza.
Dar cui se adreseaza acesti guru care ne invata sa iubim? Acelor tineri incapabili sa decida? Unei mase care este o bucata amorfa de marmelada si zgarci, usor modelabila, dupa plac? Unor tineri fara criteriu care au nevoie de sfaturi, despre ce si cum ar trebui sa procedeze, cand ar trebui sa spuna stop, despre pericolele iubirii? Tinerii merg la seminariile realizate cu Pauer Poin pentru ca sunt interesante, dar nu pentru a invata, nici pentru a practica. Conferentiarii sunt, rand pe rand departe de dilemele unui tanar, iar eu, in ideologia mea anarhista care nu accepta stapan si nici ideea ca unii ar avea nevoie de unul (desi chiar e adevarat) va indemn la rebeliune! Va provoc la gandire, la autosuficienta macar in cazul iubirii, care defineste esenta irepetabila a fiecarei fiinte umane.
Va invit la protest, nu la mancare vomitata si experiente emotionante. Acestea sunt bune, dar nu le luati de stindard cand este vorba despre dragoste, caci in idealismul meu simplist, tot mai cred ca doi insi, fat si fata, se pot iubi pana la sacrificiu, de-adevaratelea.

Planificarea vietii, evitarea inevitabilului, nu sunt decat o cursa nebuna ce exclude credinta si se preocupa pentru viitor la fel ca si pentru mantuire: adica facand totul pentru a-si primi buna rasplata, pentru a-si castiga comoara. Ce himera atat de amarnica, ce fantasme greu de desusit, amagitoare!

Daca totusi am avea de ales intre momentul intens cu final dramatic si eternitatea unei casatorii potrivite, dar fara iubirea ce muta muntii despre care cred ca exista, ma inclin sa cred ca multi dintre noi, cu inima si spiritul inca nealterat complet de gandirea "maturizatoare" am alege "O ora de iubire, o ora si sa mor". Alegeti si voi, sunteti liberi.

Esenta

- Uite, simte aici, exact aici, in locul asta, privind spre altar, respira tamaia asta inecacioasa, si simte! Tot ce vezi, tot ce respiri, greutatea tavanului, apasarea peretilor, figurile ametitoare pictate in vitralii, asculta muzica gregoriana de fond. Observa femeile in varsta ce plang si saruta icoana Mariei. Vezi? Simti? Intelegi? Locul asta, aici, chiar aici, locul pe care il vezi, simti, respiri, pe care il gusti si mirosi, este esenta unui popor. Nicaieri nu o vei gasi mai bine intruchipata ca intr-o biserica rece si trista, intima si in acelasi timp, tainic legata de ceva... dumnezeiesc. O biserica reprezinta ceva mai mult decat pe Dumnezeu, in ea isi pot da mana perfect atei si credinciosi, toti romani. Romani, care din veacuri si-au trait soarta prin muntii astia frumosi, sau prin campia asta, care, in aparenta nu are nimic magic.
- Intelegi acum, pricepi esenta poporului roman? Iti vorbesc de ceva care persista in coltul cel mai launtric al unui suflet. Caci dincolo de manele, betie si vin, dincolo de furt, este o simtire specifica, si aceea se intoarce oricand la doina, la tristete si dor, iar doina se asculta cu inima.. intr-o biserica. Eu sunt roman, intelegi Alfredo?
- Si Fabianni, lo pillo. Es muy agradable vivir aqui, está bien ser.. rumano.

Amor mío,

Charlize Theron nu este o actrita frumoasa si fara talent, cum multi ar putea sa creada vizionand Aeon Fluex sau alte filme fara continut “transcedental” – zic asa pentru a impopotona un pic limbajul si pentru a duce mai departe definitia unui cuvant, in lipsa altora mai bune. Filme ca “Juegos de mujer” sau, “Monster”, pentru care a si castigat Oscarul pentru cea mai buna actrita intr-un rol principal, ne demonstreaza ca esenta din care este facuta aceasta blonda firava, cu aspect fragil si bolnavicios pe alocuri, ochi mari si de-o frumusete rapitoare alteori, este o esenta a invingatorilor, a oamenilor – foarte putini – care prin ambitie, daruire, efort si talent obtin ceea ce ei considera sens.

Filmul “Monster” duce pana la ultimele sale consecinte definitia omului. Oare cat de departe se poate ajunge in cadere si nimicnicie? Sau, formulat si din alt punct de vedere – privind la acelasi film – cat de mult poate suferi o fiinta umana, cat poate indura si care este granita simtirii si a pierderii sufletului pentru veci? Si ce rol are Dumnezeu in toate acestea? Caci dincolo de spectator care aranjeaza circumstante din cand in cand, pentru propria-i diversiune, ce functie ocupa divinul in toata aceasta murdara treaba, numita viata omului pe Pamant?

“Amor mío” scria misive personajul depravat, decazut si murdar din filmul “Juegos de mujer” interpretat de Charlize: sufletul ei bisexual, dedat curviei si putinei moralitati, iubea dincolo de confuzele linii ale binelui si raului, iubea peste pacat, ca si cum ultimul component – si primul – din care era facuta, nu-l constituiau supercorzile atomice ci insasi dragostea. Desigur, un indragostit de crestinism ar putea demonta foarte usor supozitiile cuantice, inlocuind “stiintific” supercorzile cu Dumnezeu, cu forta ce sustine Universul.

O mare poveste de iubire nu se poate face decat la umbra gandirii, caci numai o dragoste mai puternica decat orice, o dragoste care invinge si sfarama orice, o dragoste care-mi scoate porii din locurile lor, indrazneste sa cugete la efortul de a mentine o legatura eterna intr-o lume finita. Numai o dragoste ca a Charlizei care-i scrie disperata iubitului ce lupta pe front: “Amor mio” – sugerand o lupta supraomeneasca, iubind cu o putere straina omului, accepta orice rau si nu uita niciun moment petrecut cu el, in sepratana unei revederi.

“As lupta oricat, as munci pana as cadea frant sub bicele dusmanului, as indura orice, daca as sti ca dupa toate tu ma ves astepta pentru a mi te darui o ora, un minut. Sa te aud vorbind, sa te vad vazandu-ma, sa te simt putin.” Aceasta este dragostea care ii face pe unii oameni eroi, ridicandu-i o treapta inspre ingeri, indepartandu-i o treapta de grobianul trairii lumesti.

Asta e Blog - 25.10.2007

M-am gandit ca daca voi incerca sa scriu in fiecare zi, daca ma voi obliga, pana la urma imi voi antrena "talentele" si-mi voi depasi lenea care ma tine legat.

Nu este o lene normala, o lene pe care o simti uneori cand te relaxezi frumos in pat. este o lene metafizica, o lene ce te tine in pseudo-cunoastere si amanare. nu spun ca ar fi posibila cunoasterea, doamne-fereste, dar macar daca as incerca sa las in urma"tiganeala" de a lasa pe maine ce pot face.. azi. Traiesc intr-un permanent viitor. intotdeauna maine. cu riscul a a ma bloca in clisee o spuna pana la urma: traiesc intr-un viitor care nu vine niciodata. Totul este un cliseu, o continua senzatie de deja-vu, iar cateodata senzatia de gol se aumenteaza colosal. Asa mi se intampla mai pe inserat, cand ma intorc spre casa cu cheful de a face ceva, stiind cu precizie ca nimic din ce gandesc nu se va plasmui... Ma teleportez automat in decada anilor 90, cand dupa ce fiara comunista fusese invinsa (o mare propaganda mincinoasa despre care nu vom vorbi mai tarziu) melodiile ce monopolizau singure vara imi umpleau sufletul de fericire - sau cel putin asa vad si simt eu, privind in tercut.

Asadar, va recomand celor care sunteti romani sa va intoarceti in anii 9 zeci si sa va descarcati hiturile. Lasati-va apoi cuprinsi de amintirile de la 12 - 16 ani si invingeti-va lenea! Succes.