In ambele opere ale artei, niste tineri, de preferinta baiat si fata, se intalnesc si isi daruiesc inimile din iubire, dar felurile in care o fac este atat de diferit incat un observator obiectiv ar putea afirma la un moment dat ca cel putin una dintre perechi este masochista, daca nu cumva chiar amandoua.
Diferentele sunt diverse si contrastante. Intr-un caz, cel al lui Tristan si Isolda, dragostea este o succesiune de momente patimase, protagonistii trec prin multe momente incitante si periculoase, traind mereu pe marginea prapastiei. Minciuna, misterul, intriga, intalnirile pe ascuns, ferocitatea cu care se consuma amorul lor, le proportioneaza senzatii si sentimente de nedescris. Nu este actul inselarii oripilant, ca in novelele celebrului marchiz, ci este idila imposibila, tainuita tocmai pentru a subjuga carnea, pe altarul loialitatii, al demnitatii si fidelitatii regelui caruia Tristan ii aduce o sotie, adica pe iubita lui, printr-o nefericita serie de imprejurari. Isolda il implora pe Tristan, acum amantul ei, sa nu plece, sa nu renunte la ea, ajungand sa ii spuna ca nu va putea trai daca el va pune capat iubirii lor.
Este pasiune, este inima, este daruire si curaj, demnitate si jertfire, o iubire completa, imposibila, care TREBUIE, pentru ca exista o lege a iubirii, sa se termine tragic. Finalul unor astfel de idile, pentru a ramane etern, nu poate fi decat despartirea, raul, moartea unuia dintre ei, sau a amandurora, accidentul, jertfa, eroismul. Sau cel putin asa o descriu cei care nu se limiteaza, putinii oameni care indraznesc sa iubeasca, sa-si accepte cu integritate dualitatea intrinseca: spirit si carne.
In seminarul lui Catalin, personajele urmeaza un tipar, caci, dupa bunele invataturi traditionale, nu exista iubire decat fara cunoastere, iar cunoasterea are nevoie de cateva luni in care cercetasii (urmatorii sau nu, iubiti) se vor studia reciproc, se vor asculta, facandu-si impresii unul despre celalalt, pentru ca mai apoi sa ia o decizie pertinenta.
In primul rand este necesar sa-ti invingi pornirile, caci sentimentele sunt inselatoare, zice "stiinta" traditiei, cu maximii ei exponenti pentru tinerii ascultatori: Adrian Bocaneanu, Catalin Barbulescu, George Uba, etc. si alte figure de prim calibru, care sunt, evident somitati in domeniul: "cum si pe cine iubim".
"Zice" ei: "nu va tineti de mana pana la casatorie ca e pacat", "potriviti-va pana si la bauturi, caci ce te faci daca el bea Coca-Cola iar tu nu" - graia Catalin intr-un conferinta nu prea celebra pe la Madrid, iar partea proasta este ca nu e doar o gluma. E vorba despre alegere si despre semnale divine. Lasam inima pe locul doi. De ce? Pentru ca, paradoxal, interpretam gresit "Ia-o caci imi place" si nu reusim sa intelegem "Cei doi sâni ai tăi par doi pui de căprioară, doi iezi care pasc printre crini". Suntem indemnati sa alegem cu mintea, riscand o casatorie planificata, care nu va cunoaste o iubire completa, ci doar una formala, respectuoasa si fara salturi, sigura, pentru ca potrivirea primeaza.
Dar cui se adreseaza acesti guru care ne invata sa iubim? Acelor tineri incapabili sa decida? Unei mase care este o bucata amorfa de marmelada si zgarci, usor modelabila, dupa plac? Unor tineri fara criteriu care au nevoie de sfaturi, despre ce si cum ar trebui sa procedeze, cand ar trebui sa spuna stop, despre pericolele iubirii? Tinerii merg la seminariile realizate cu Pauer Poin pentru ca sunt interesante, dar nu pentru a invata, nici pentru a practica. Conferentiarii sunt, rand pe rand departe de dilemele unui tanar, iar eu, in ideologia mea anarhista care nu accepta stapan si nici ideea ca unii ar avea nevoie de unul (desi chiar e adevarat) va indemn la rebeliune! Va provoc la gandire, la autosuficienta macar in cazul iubirii, care defineste esenta irepetabila a fiecarei fiinte umane.
Va invit la protest, nu la mancare vomitata si experiente emotionante. Acestea sunt bune, dar nu le luati de stindard cand este vorba despre dragoste, caci in idealismul meu simplist, tot mai cred ca doi insi, fat si fata, se pot iubi pana la sacrificiu, de-adevaratelea.
Planificarea vietii, evitarea inevitabilului, nu sunt decat o cursa nebuna ce exclude credinta si se preocupa pentru viitor la fel ca si pentru mantuire: adica facand totul pentru a-si primi buna rasplata, pentru a-si castiga comoara. Ce himera atat de amarnica, ce fantasme greu de desusit, amagitoare!
Daca totusi am avea de ales intre momentul intens cu final dramatic si eternitatea unei casatorii potrivite, dar fara iubirea ce muta muntii despre care cred ca exista, ma inclin sa cred ca multi dintre noi, cu inima si spiritul inca nealterat complet de gandirea "maturizatoare" am alege "O ora de iubire, o ora si sa mor". Alegeti si voi, sunteti liberi.
Diferentele sunt diverse si contrastante. Intr-un caz, cel al lui Tristan si Isolda, dragostea este o succesiune de momente patimase, protagonistii trec prin multe momente incitante si periculoase, traind mereu pe marginea prapastiei. Minciuna, misterul, intriga, intalnirile pe ascuns, ferocitatea cu care se consuma amorul lor, le proportioneaza senzatii si sentimente de nedescris. Nu este actul inselarii oripilant, ca in novelele celebrului marchiz, ci este idila imposibila, tainuita tocmai pentru a subjuga carnea, pe altarul loialitatii, al demnitatii si fidelitatii regelui caruia Tristan ii aduce o sotie, adica pe iubita lui, printr-o nefericita serie de imprejurari. Isolda il implora pe Tristan, acum amantul ei, sa nu plece, sa nu renunte la ea, ajungand sa ii spuna ca nu va putea trai daca el va pune capat iubirii lor.
Este pasiune, este inima, este daruire si curaj, demnitate si jertfire, o iubire completa, imposibila, care TREBUIE, pentru ca exista o lege a iubirii, sa se termine tragic. Finalul unor astfel de idile, pentru a ramane etern, nu poate fi decat despartirea, raul, moartea unuia dintre ei, sau a amandurora, accidentul, jertfa, eroismul. Sau cel putin asa o descriu cei care nu se limiteaza, putinii oameni care indraznesc sa iubeasca, sa-si accepte cu integritate dualitatea intrinseca: spirit si carne.
In seminarul lui Catalin, personajele urmeaza un tipar, caci, dupa bunele invataturi traditionale, nu exista iubire decat fara cunoastere, iar cunoasterea are nevoie de cateva luni in care cercetasii (urmatorii sau nu, iubiti) se vor studia reciproc, se vor asculta, facandu-si impresii unul despre celalalt, pentru ca mai apoi sa ia o decizie pertinenta.
In primul rand este necesar sa-ti invingi pornirile, caci sentimentele sunt inselatoare, zice "stiinta" traditiei, cu maximii ei exponenti pentru tinerii ascultatori: Adrian Bocaneanu, Catalin Barbulescu, George Uba, etc. si alte figure de prim calibru, care sunt, evident somitati in domeniul: "cum si pe cine iubim".
"Zice" ei: "nu va tineti de mana pana la casatorie ca e pacat", "potriviti-va pana si la bauturi, caci ce te faci daca el bea Coca-Cola iar tu nu" - graia Catalin intr-un conferinta nu prea celebra pe la Madrid, iar partea proasta este ca nu e doar o gluma. E vorba despre alegere si despre semnale divine. Lasam inima pe locul doi. De ce? Pentru ca, paradoxal, interpretam gresit "Ia-o caci imi place" si nu reusim sa intelegem "Cei doi sâni ai tăi par doi pui de căprioară, doi iezi care pasc printre crini". Suntem indemnati sa alegem cu mintea, riscand o casatorie planificata, care nu va cunoaste o iubire completa, ci doar una formala, respectuoasa si fara salturi, sigura, pentru ca potrivirea primeaza.
Dar cui se adreseaza acesti guru care ne invata sa iubim? Acelor tineri incapabili sa decida? Unei mase care este o bucata amorfa de marmelada si zgarci, usor modelabila, dupa plac? Unor tineri fara criteriu care au nevoie de sfaturi, despre ce si cum ar trebui sa procedeze, cand ar trebui sa spuna stop, despre pericolele iubirii? Tinerii merg la seminariile realizate cu Pauer Poin pentru ca sunt interesante, dar nu pentru a invata, nici pentru a practica. Conferentiarii sunt, rand pe rand departe de dilemele unui tanar, iar eu, in ideologia mea anarhista care nu accepta stapan si nici ideea ca unii ar avea nevoie de unul (desi chiar e adevarat) va indemn la rebeliune! Va provoc la gandire, la autosuficienta macar in cazul iubirii, care defineste esenta irepetabila a fiecarei fiinte umane.
Va invit la protest, nu la mancare vomitata si experiente emotionante. Acestea sunt bune, dar nu le luati de stindard cand este vorba despre dragoste, caci in idealismul meu simplist, tot mai cred ca doi insi, fat si fata, se pot iubi pana la sacrificiu, de-adevaratelea.
Planificarea vietii, evitarea inevitabilului, nu sunt decat o cursa nebuna ce exclude credinta si se preocupa pentru viitor la fel ca si pentru mantuire: adica facand totul pentru a-si primi buna rasplata, pentru a-si castiga comoara. Ce himera atat de amarnica, ce fantasme greu de desusit, amagitoare!
Daca totusi am avea de ales intre momentul intens cu final dramatic si eternitatea unei casatorii potrivite, dar fara iubirea ce muta muntii despre care cred ca exista, ma inclin sa cred ca multi dintre noi, cu inima si spiritul inca nealterat complet de gandirea "maturizatoare" am alege "O ora de iubire, o ora si sa mor". Alegeti si voi, sunteti liberi.
No hay comentarios:
Publicar un comentario