Sa nu ma caute

As vrea sa calatoresc, odata cu toamna
catre un loc singuratic,
poate o padure goala,
poate o padure plina de goliciuni,
poate - dar in orice caz padure - un loc cu doi copaci: unul verde mereu, unul galben, bolnav si ratacitor in statornicia lui.
Paradoxal,
dar evident si fara echivoc.
O casa, cu doua camere,
lumina sa motaie ametita din felinare cu gaz,
unul pe plita,
unul pe patul de paie, murdar si tare la stat,
ca o piatra pe care somnul meu
oboseste sa mai planga, visand dus de votca,
in fiecare noapte.
La masa de lemn, fereastra nu foarte bine inchisa,
ma vad de departe.
Stau langa pomul bolnav din gradina
si scriu in camera din fata mea.
Nici nu mai stiu de ce plang,
e, in orice caz, sentimentul rusinii: eu am esuat in cautarea fericirii.
sau mai bine zis in gasirea ei.
Stau asa o zi, stau doua,
mancad o coaja de paine,
mancand din fumul ce iese din plita de foc,
oua si paine si fum.
Singuratatea aceasta edificatoare este romantism,
n-am dreptul la tristete,
singura mea optiune este in continuare caderea,
sau mai bine zis plutirea inspre orbiri si mai mari.
N-am dreptul la suferinta,
dar nesimtirea aceasta doare mai tare decat un deget taiat,
nu cel de scriitor,
astfel vocea mea interioara n-ar mai exista,
nici macar in continua lamentare: stil de viata, modus operandi.

La masa aceea ma cuminec in pustiu.
lumina de pe plita s-a stins,
si nu stiu de ce, simt in oase frigul mai apasator ca oricand,
patul de piatra ma cheama,
indemnul copacului verde a tacut,
copacul bolnav, cu frunze cazute
ma amentinta in soapte nebune, apasatoare.
Mi-e frica de mine, mi-e frica de ziua cand copacul verde
va cadea, rapus de defrisarile intelectuale ale lumii.
Mi-e frica de tot ce inseamna alergare zadarnica: mi-e frica de viata.

Timpul absurdului a trecut,
framantarile romantismului s-au uitat de mult,
acum sunt slabe glume fara ecou.

Undeva, departe,
unde calatoria gandului este gratuita, de neoprit,
imi simt libertatea de a plange,
in somnul greu,
pe patul de piatra.

Si sa nu ma mai caute nimeni.
Sunt ocupat cu plansul,
mi-am castigat dreptul la suferinta,
aici, in ultima strofa a nemiluirii.

Buna ziua va rog!

Asa ar trebui sa sune orice salut, indiferent de ora la care se spune, dimineata, amiaza sau seara. Dar nu este posibil. De ce? Pentru ca intai se incepe cu speranta, adica "buna dimineata", se continua cu alimentarea iluziilor, "buna ziua" si apoi se termina prost "buna seara", caci seara, sau apusul inseamna intotdeauna esecul si dorinta de a reincepe cu "buna dimineata".

Ce sa faci, cand epuizat fizic si moral traiesti intr-o continua stare de seara, intr-un esec permanent, care te impinge usor spre declin? "Eu nu as fura niciodata, nu as frauda o banca, o asigurare sau o imobiliara, spre exemplu", asa imi spunea, poate ca nu cu aceste exacte cuvinte, o prietena, cu o seara in urma. Eu i-am replicat: inca mai crezi in lume, in regulile ei, iar ea, fara sa depuna efortul de a-mi intelege sublima subtilitate si profunzimea afirmatiei, a continuat cu discursul ei inocent.

Istoria ultimilor mei ani este istoria lamentarii continuate, totul ma face sa cred ca nu am iesire din viata: datorii, scoala, obligatii. Nu rezist psihic stresului. As vrea sa-mi mearga mai bine, sa ma pot pune literalmente cu "burta pe carte" si sa reusesc in viata. Nu e mult ceea ce cer. Dar Dumnezeul caruia m-am rugat, imi pune piedici.

Nu fac fata, ma linseaza disperarea, iar imprejur aud susurande si amentintatoare vocile tuturor: buna seara, buna seara...

Am ajuns sa colind orb incoace si incolo, fara niciun rezultat concret. Pe mine ma iubesc femeile usoare, dar au nevoie de bani. Prietenilor care m-au ajutat, acum le intorc spatele confuz, sa-mi ascund rusinea cate putin. Ma simt inferior, intr-adevar. Lipsit de posibilitatea de a spune: da, atunci cand sunt rugat. Unde este traista cu solutii divine ce mi s-a promis de nenumarate ori? Unde este multimea de experiente straine, dar intime, ale mele, ce-mi zburleau pielea de nenumarate ori, in nenumarate predici despre iubirea divina?

De fapt, am incetat de mult sa cred, cu toate acestea, in apogeul istoric al plangerilor si lamentarilor mele, m-am intors cu fata catre zeul necunoscut. Si in necunoscut raman, caci gura lui e muta, ca lemnul de toaca, obosit sa spun "toc" intre bataie si bataie.

Imi place semineul, imi place caldura cu care ma imbraca seara de seara cu care ma accepta. Sunt liber sa-mi spun buna seara, de-acum caderea e acceptabila, inevitabila, si poate, de dorit.

Pentru ca dimineata anilor ce urmeaza sa se transforme vreodata in ziua, am nevoie de putere, o putere exterioara, ceva ce nu depinde de mine, dar care pentru mine ar trebui sa fie totul.

Buna seara tuturor, buna dimineata.

Niciodata noapte buna, niciodata...