Critica subiectiva a unei capodopere cinematografice (in multe din sensurile inimaginabile)

Cine, privind filmele lui Lars Von Trier, le confunda cu suferinta umana, fiind tentat sa exclame cu tristete artificial indusa: „asa e viata”, se insala profund. Ceea ce Lars arata prin – innegabil – arta sa, nu este fatalitatea existentei. Nici macar nu se impotriveste bunastarii, sau cruzimii capitalismului. El tinde sa exagereze ipocrizia normelor sociale – dar functionarea societatii se bazeaza pe respectarea unor norme basice, fara de care nu ar mai exista societate ci doar haos, faradelege.

Exagerand critica societatilor bunastarii, Lars Von Trier nu reuseste sa-si sensibilizeze atat cat si-ar dori, spectatorii. Tocmai din exagerarea aceasta rezulta inverosimilul filmelor sale.

Antichrist este cel mult un film despre femei, viata nu este asa, iar singurul spectacol  carora ne face partasi este al nebuniei. Desi exista posibilitatea ca intr-adevar sa fim cu totii nebuni, totusi nimeni nu crede acest lucru pe deplin. Nebunie si frica. Lars este primul nebun, primul care se teme.

Oripilat, mi-am acoperit ochii la vederea anumitor scene care - curios – sunt esenta filmului. Un prieten care ma insotea a remarcat faptul ca nu sunt puternic. I-am raspuns ca tocmai gestul meu m-a facut puternic.

Cel care arunca primul piatra nu este cu nimic mai sfant decat cel prins in pacat. Ba mai mult, cel care dispretuieste fara sa ofere macar iluzia unei salvari, nu are decat optiunea sinuciderii. In felul acesta, minciuna este mai de dorit decat dezbracarea de speranta.

Cu totii dispretuim raul si inca il percepem, contemplarea limitelor sale ultime nu ne face mai partasi ai binelui ci, poate, mai rai.

Iarna Pastelui fals

E toamna in Romania. Campanie electorala. Toamna electorala. Toamna sperantelor.

Niciodata, in scurta ei democratie, Romania nu a fost mai batjocorita de oferta política. Presedinti indezirabili, guverne mizerabile. Mincinosi. Vin sa contrazica memoria publica, vin cu nerusinarea specific nationala sa ne minta din nou. Cel care imi atrage atentia in mod deosebit este cel care promite bunul simt. Cata amagire infinita, cata murdarie sufleteasca. Pana la cer.

In doua luni comemoram douazeci de ani de la revolutia pe care nu mi-a fost inca dat sa o inteleg. Nici nu pretind sa o inteleg de acum in urmatorii douazeci de ani. I-am asimilat insa consecintele. Sangele acestui stupid people, a curs pentru iertarea pacatelor viitoare. Pacatele restructurarii securitatii, ale mineriadelor, pacatele clasei politice incipiente si aparte pacatele Tatucului nostru. Noi sarbatorim pastele in decembrie, dar sarbatorim pastele fals… Jertfa inutila, aici, la noi.

Ma duce gandul la betivul de Vali Sterian si imnul sau, betiv: mai bine golan, decat activist. Un lucru imi e clar, artistul Sterian nu a murit de rusine, pentru ca s-a simtit jenat de patarea de nespalat a idealurilor din decembrie 89. Oare lui Iliescu ii place acest hit? Oare l-a ascultat vreodata cu placere, seara, inainte de culcare? Omul cel mai relevant al sfarsitului de secol, pentru Romania, stie versurile pe dinafara. Trebuie sa le stie, le-a cantat si el propagandistic, continuand política vechii securitati. Le-a cantat, batjocorind pastele fals, inca de la inceput.

“A fost odata ca-n povesti, a fost in Romania” a ramas numai nota introductiva a unui basm. Ironic, inceputul Imnului Golanilor, n-a trecut niciodata pragul visului, ci s-a concretizat tot mai puternic intr-un rizibil modus Vivendi al unui intreg popor.

Asta este.