Duceti-va in munti

"Munti", din titlul expunerii este un eufemism, desigur, dar il folosesc nu pentru ca vreun CNA al internetului ar sta la panda, ci pentru ca nici in sinceritatea mea nu vorbesc asa. Nu trimit lumea, indivizii unul cate unul la dracu, caci sunt un aparator al tot ce inseamna uman, debil, trecator, pacatos, efemer si tragic.
Johny Depp, in filmul "Libertinul" i-a trimis pe toti in munti, bucurandu-se de tot ce poate viata sa ofere, pentru ca apoi, ca un proscris sa se retraga din ea, fiind inca in viata, resemnat ca ultimul, dar cu satisfactia ca a trait pe valuri ca nimeni altul. Cunostea consecintele, caci nimic nu e gratis pe aici, cu toate acestea le-a acceptat. Diferenta dintre cel care isi suporta crucea cu stoicism si cel care se impiedica la tot pasul de lucruri mici, este ca primului ii este usor compromisul unei vieti mai caste, pornind de la o decizie "pocaitoare" iar celalalt traieste ca un frustrat toata viata.
De ce a omorat Hitler in stanga si in dreapta cu o cruzime aparent nejustificata? Probabil pentru ca avea un mic penis si nu era capabil sa satisfaca nicio femeie. Dar desigur, nimeni nu s-a gandit la asta, preferam explicatii mult mai extraterestre pentru ca suntem cu totii frustrati in fata mortii. Rasputin, prin comparatie, ar fi fost probabil conducatorul sigur pe el si lumea l-ar fi acceptat si iubit pana la capat, unificand sub bagheta lui intreaga lumea. Numai ca nu s-a nascut la vremea potrivita...

De ce ar merita viata traita chiar cu frustrarea permanenta a unei morti sigure? Motivele sunt simple, chiar daca suna a gandire coelhiana. Unul dintre ele este mirosul de salcam taiat pe care l-am simtit chiar ieri, lucrand la construirea unei case cu o grinda ce avea rolul de sustinator al tavanului. Asa de "real" am fost transportat in padurile in care petreceam cu 7 ani in urma tabere de copii, incat am inteles esenta vietii. E o necesitate aceasta, de a-ti simti viata plina, iar ieri a fost experienta cu grinda, astazi savoarea cafelei.

Ma gandeam sa candidez pentru presedentie intr-o buna zi. Am parcurs mental pasii pentru a ajunge acolo si mi-a rezultat inmiit mai usor decat, spre exemplu, functia de presedinte al uniunii adventiste. Ca sa fii presedinte de club in biserica adevarata, trebuie sa indeplinesti calitati pe care eu oricum nu le am: sa ai o fata blajina, sa pari spiritual, sa fumezi norisori si sa fii nu numai doctor in indoctrinare ci tu insuti un adept infocat al umilintei imbibate de recunostinta revelatiei instrainate, de exemplu a unei femei cu nume alb.
Asa stand lucrurile in viata de zi cu zi, raman cu lenea mea, resemnat inainte de a avea ocazia sa probez din tot ce mi-ar putea elimina frustrarile, dar cu speranta ca intr-o zi imi voi putea scrie cu seriozitate gandurile pe hartie, dand unei perioade mai lungi, sens.
Am visat ca eram complice la asasinarea unui om. Senzatia de asasin complice imi pare oribila, e semn bun. Va fi semn rau cand doar oribila si nimic mai mult, imi va parea asasinarea directa a tot ce ma poate tine cald, adica viu.

Deocamdata iubesc. Are cineva o cruce pentru mine? Daca nu, pregatiti-o, poate peste putin timp va voi cere pedeapsa mea.

Expresii ale schimbarii

M-am intalnit in ultima vreme - intamplator - cu diversi autori, savanti de renume mondial, dar si cu aparatori necunoscuti, dar metodici si ordonati, ai teoriei evolutioniste. Propriile mele tenebre ma imping catre aceasta "noua lumina" dar nu cu dorinta insetatului de a-si stinge setea band un pahar mare cu apa, ci mai degraba cu ochii indiferentului care a invatat un lucru elementar: nimeni nu are adevarul despre nimic. Premisa nu se doreste adevarata, deoarece nu exista certitudine absoluta, dar in tiparul intelegerii realitatii noastre mizere, obscen de monotona, capata o oarecare validitate.
Asadar, Richard Dawkins imi induce prin best-sellerul lui "Gena egoista", printre altele, ideea ca este de-a dreptul imposibila o delimitare a naturii omului binomica, dihotomica: carne - spirit, asa cum a sugerat Descartes, si mai ales, asa cum a intuit o umanitate intreaga din veac in veac.
Indrazneala si nesabuinta acestui om, care scrie cu sinceritatea celui care crede ca s-a apropiat de cheile vietii, merge departe. El arunca la gunoi tot ce se dorea a fi un raspuns la intrebarea: "Care este sensul vietii?" - inainte de 1859, anul I al tuturor darwinistilor.
Viata nu are sens, mai mult decat simpla ei traire si lupta pentru supravietuire, adica selectia naturala pura. Atat. Nimic transcendental, nimic dumnezeiesc, nimic altceva decat eterne reactii chimice.

***

Ultima oara cand am fost la ea acasa, "curatase" peretii camerei ei de tot ce ii putea aminti de mine. Se decisese sa ma stearga complet din memoria ei. Vroia sa invinga dependenta de mine, sa faca alte lucruri, sa fuga de tot ceea ce o ranise atat de mult: eu. Si prin extensie, amintirile mele: poze, biletele, putinele cadouri, felicitari, etc.
La mine lucrurile stateau la fel. Poze de-ale ei impanzind camera, carti daruite, vederi din locuri vizitate si alte obiecte cu minima valoare materiala, dar cu multa insemnatate spirituala. De ce?
Pentru ca mie nu-mi era greu privind pozele, pentru ca mie inima nu-mi crapa de durere cand ma gandeam la ea, impins de amintiri. De aceea camera mea a ramas la fel.
Pentru ca eu, fara sa inteleg cand, m-am intors cu fata catre reactiile chimice eterne, luand posibilitatea nesensului vietii ca singura valida. Nu o gandesc, nu o cred, dar o traiesc. Zilnic, intr-o triviala lupta cu banalitatea, pe aici pe la noi, unde temperatura este intotdeauna la fel, chiar daca gradele fluctueaza, pe aici pe la noi, unde nesimtirea se confunda ades cu integritatea morala.

Totusi sper ca intr-un viitor - chiar incert - sa incep a crede, marunt, apoi confuz, apoi din ce in ce mai puternic si statornic, ca am lasat amintirile din camera mea cu un motiv anume, altul decat indiferenta unuia care a crezut inconstient ca viata nu are niciun sens...

Lecciones de vida

La abuela de mi abuelo (que en paz descanse), muerta a los 99 años de años cuando yo todavía estaba en vida, habló una vez con mi madre sobre su familia (la de mi madre y la mia, claro), y se ofreció a darle valiosos consejos sobre eso que llamamos vida. Por aquel entonces, cuando la abuela de mi abuelo era joven (tenía unos 90 años, na mas), mi padre estaba en Italia - como cualquier buen rumano que sale de su país en búsqueda de pan para su familia - trabajando en las todopoderrosas construcciones que tanto trabajo dan a los rumanos albañiles que llenan Europa de vida, esperanza y nuevos edificios bonitos. La abuela de mi abuela le dijo: "no dejes a Gabriel estar tanto tiempo fuera de casa, lejos de ti. Yo si fuera en tu lugar no me pasaría ni un día lejos del esposo. No ves que la vida es corta?" Está bien que eso lo diga alguien que padece alguna enfermedad terminal y se muere a los 50, pero que lo diga una tia de 90 años, que además se tomó otros 9 más para hacer sombra a la Tierra, me parece descarrado. Eso me hace pensar queridos amiguetes, que la vida - indiferentemente de cuanto hayas vivido siempre es corta. 99 años no son para tanto. Ni 100, ni 130, como aquella ciudadana de Hawaii que contaba a sus amigos noticias de fin de siglo XIX, experiencias vividas por ella, claro.

Y si tan corta es, por que coño tengo que estudiar 5 años una carrera y despreciar como el que más, mi juventud.

La respuesta, clara y sonora tiembla en mi cabeza, mordiendo con fuerza los cimientos sobre los cuales un día se sentó la razón: PARA TENER UN TÍTULO UNIVERSITARIO.

Así es, amigos, en este país, y en todos los demás parece que la felicidad la trae el estatus social de cada uno, y al parecer eso es algo mucho más importante que la vida misma.

P.S. Porfi, si alguien tiene los apuntes de Opinión Pública, que me los pase. Le estaré eternamente agradecido e incluso desde el más allá le mandaré mensajes de dulce felicidad y buena esperanza.

Buenas noches y buena suerte.