Intrebari nebune care imbolnavesc de Nimic

Nu contempla abisul! De cele mai multe ori contemplarea implica ratacirea in el.  Cuvintele un sunt suficiente pentru a descrie hidosenia conceptul de nihil. Nu e vorba despre conceperea oarecum melancolica si chiar tardiv-romantica a lui Cioran a nimicului ci despre puterea de atractie irezistibila pe care viziunea oribila a nimicului o reprezinta pentru mintea infima. Nimicul inseamna prapastia in care cazi atunci cand iti dai seama ca esti in picaj de cand ai ajuns aici. Reactia mintii poate fi decisiva si de cele mai multe ori sistemul de autoaparare reactioneaza intelept oferind singura cale de scapare, de ramanere in lume, de preferinta viu: schizofrenia.

Nimicul este sa te apleci inspre tine si sa nu poti vedea nimic, din simplul motiv pentru ca nu este nimic de vazut. Este atunci cand incepi sa te percepi ca un flux de coduri virtuale, intr-o lume a corzilor: tu, format din corzi care vibreaza intr-un anumit fel, facandu-te viu si, dramatic, constient ca esti viu, ca Esti si ca esti asa cum te simti: corzi, energie, aceeasi energie care constituie o piatra sau o frunza putreda. Omul ar fi nimic mai mult decat dispunerea deosebita a fluxului de corzi. Dar fiind format din atomi, atomii din corzi, omul este egal cu un sarpe, egal cu un cal, egal cu excrementele pe care le elimina din organism, dupa ce mananca. Nimicul este atunci cand incepi sa te simti din ce in ce mai mult un cod binar, operand identic cu un calculator.  

“Feriti-va de intrebarile nebune”, zicea Sfantul Pavel. Intrebarile nebune au de-a face cu o voita vointa a cunoasterii care ni se arata de la inceput imposibila. Pozitia cea mai inteleapta este deci ramanerea in sirul vietii, aici, in norme, in societate, in amor, in credinta, in mister, in casatorie, in copii, in cariera, in frumos, in bine. Optiunea cea mai tentanta este insa investigarea fara instrumentele necesare. De aceea este o nebunie. E ca si cand vanatorul ar merge la omorat ursi cu mainile goale sau cu pietricele din parau. Cine se fereste de intrebarile nebune ramane compromis cu viata, cu constructia sociala, si teoretic are mai multe sanse de a reusi in viata dupa modelul social. Cine, avantandu-se in abis reuseste in viata dupa modelul social, o face intotdeauna fortuit, fara scop precis.

Admiratia pentru nimic, caderea in fascinare, produce cu spectatorul o relatie exclusiva in care nimic altceva nu poate avea prioritate si in care nimic altceva nu poate prezenta o importanta deosebita. Autentica admiratie pentru nimic se termina intotdeauna rau: sinucidere, de exemplu. Nimic, si in afara lui, nimic posibil. Hidosenia  este o boala care se naste in minte si contagiaza sufletul (inteles ca pofta de viata). Dar este o boala de care decid, la un moment dat, sa ma imbolnavesc. Cand hidosenia acapareaza viata, oamenii mor de tristete. Organismele se imbolnavesc de fapt de aceea. ¿Cum ma, adica chiar sa nu fie nimic?, intreba Maria revoltata de mangaierea involburata a perspectivei. Chiar nimic!

Tot ce putem gandi mai elevat, mai inalt si mai excels este nimic. Dar nimicul dispune de gloria pe care restul nu o are. Nimicul este intr-adevar totul, in afara de ceea ce este. Si totul ne inghite, in tot, noi suntem. In nimic, noi suntem. Paradoxal. Tatal nostru este nimicul. Din el, noi. Noi suntem dati in nimic, din nimic. Noi suntem ceva, din nimic. Facuti din nimic. Noi suntem ceva.

Intrebarile nebune il indeparteaza pe om de creator. Creatorul, inteles in orice fel, inclusiv ca moment initial al Big-Bangului, il tine pe om viu. Vrea sa il tina viu. Omul ramane viu contamplandu-si creatorul. Viu si activ, proiectiv, compromis cu existenta. In afara creatorului, fara a se raporta la Ceva trasncendent, binele, frumosul, Dumnezeu, etc. omul nu poate fi. Viata avea nevoie de creator pentru a ramane viata: aceasta minciuna fundamentala si paradoxala totusi. Avem un creator care nu e Creator, credem in ceva care nu este Ceva. E singura forma de a supravietui odata ce-am descoperit moartea. Minciuna care contine adevar.

Suntem oare singurele fiinte care au descoperit ca mor? Sau nu avem intelegerea necesara pentru a asimila ca de fapt orice forma de viata isi poarta in sine-si drama disparitiei? Nu vorbim de concepte simpliste ca tristete, deprimare, si totusi moartea inscrisa in viata trebuie necesarmente sa-si lase amprenta in fiecare suflare de viata de pe pamant.

Mitul lui Sisif vorbeste despre istoria aparitiei vietii. Viata este o minune si totusi componenta ei dramatica, moartea inscrisa in ea, poate coroziona sufletul intr-o forma brutala. Mitul lui Sisif vorbeste despre acelasi lucru, oricand, inca de la inceput si pentru totdeauna.

Iar efectul cel mai practic si mai distructiv al Aceluiasi Lucru, al fascinatiei pentru nimic, a patrunderii intunericului in suflet, stingand lumina, oprind povestirea, oprind legenda, oprind mecanismul vital reactionar, este pierderea identitatii, este des-indragostirea, este imbibarea cu abur confuz a amintirilor. Amintirile si experienta, lucrurile care au insemnat intr-adevar ceva, candva, pentru bolnavul de nimic nu mai au acum nicio relevanta. Iar amintirile suntem noi. Un om fara istorie nu poate fi om. Un om fara amintiri nu poate recurge la el insusi pentru a se defini zilnic, in contextele infinita pe care viata le ofera.

Pierzand consistenta si insemnatatea propriei istorii, nimic din ce s-ar mai putea face in continuare, aceste cladiri derizorii, nu mai poate insemna nimic, niciodata. Efectul practic si pervers este desancorarea din viata. Este tarmul unei insule la care te opresti, singur, in timp ce toti ceilalti isi continua drumul pe mare, fara sa caute insule. Feriti-va de intrebarile nebune. Efectul cel mai brutal este ca NU SE MAI POATE POVESTI NIMIC. Ce ai mai facut? Ce s-a intamplat? Cum a reacionat? Ce ai de gand sa faci la examen? Ce vrei sa pregatesti? Unde sa lucrezi? Cand si cu cine sa te casatoresti? Cati copii sa ai?

Ce? Ce? Ce?

Intr-o zi, omul bolnav de nimic va tacea, apoi se va imbolnavi fizic si va sfarsi. Bolnavul autentic.

Nimic de spus. Nimic de povestit. Nimicul hidos opreste legenda. Iar legenda este intotdeauna motorul vital. Legenda este atunci cand subiectul povesteste ca s-a intamplat ceva, orice, iar hidosul este atunci cand subiectul afirma ca nu s-a intamplat nimic. Si totusi exista poveste: povestea care are loc doar in unicul si misteriosul camp de lupta: mintea omului. Doar aici, la acest nivel, se poate povesti cum odata eram legendar si cum am cazut din legenda, cum acum ma compromit din nou, resemnat, devenind din nou, legendar, pentru ca apoi sa cad din nou din legenda.

Asa spuse lucrurile este lesne de inteles de ce un eventual Dumnezeu a pus in noi credinta. Credinta, care nu este certitudine, actul intelept al ramanerii in creator, este singura forma de comunicare cu Dumnezeu. Credinta pusa in om este darul cel mai sincer pe care Dumnezeu l-ar fi putut da omului. Credinta, stiind totusi ca exista moarte in tot, era singura cale prin care Dumnezeu s-ar fi putut revela, pentru ca omul sa-l poata intelege pe Dumnezeu, contamplandu-l la scara universala: un Dumnezeu care crede el insusi, si in acelasi timp se lupta cu necredinta, care este inevitabilitatea contemplarii nimicului. Un Dumnezeu care isi traieste propria drama. Trebuia sa fim dotati cu credinta pentru a putea trai chiar si numai atat cat traim. E ca si cum am deduce ca de fapt nici Dumnezeu nu este etern si El stie lucrul acesta. De aceea se spune ca suntem facuti dupa chipul si asemanarea Lui.

Succes in viata!

Fabianni

Fabianni Belemuski

idei clare

Despre ce ne impiedica pe mine si pe tine sa fim ceea ce vrem sa fim, sa facem ceea ce vrem sa facem, ca o datorie morala – cum spunea Patapievici in excelentul roman de aventuri Zbor in bataia sagetii – pe care o avem fata de noi insine, despre asta imi place sa scriu, sa vorbesc. Plesu, in Minima Moralia, vorbea si el despre indemnul moral de a stimula pana la satisfacere acel eu interior nedeterminat de exigentele unui deloc sacaz “trebuie” cotidian. Nimic nu trebuie de-adevaratelea. Nimic.

Stiu, suna frumos pe hartie si la modul dezirabil, pentru un candva eliberator care, evident, niciodata nu va ajunge, dar este adevarat. Nimic nu trebuie facut.

Sa ma explic: viata este scurta. Am terminat explicatia.

Pentru ce sa-mi dedic zece ore din zi unui serviciu care imi ofera in schimb iluzia unei ocupatii benefice pentru mine? Chiar merita? Canalizarea energiei intr-un sens care ma anuleaza ca fiinta contemplativa a acestei minuni care este existenta, nu merita. In sensul acesta nimeni si nimic nu are legitimarea morala de a ma opri de la trairea, deci, devenirea conforma dorintelor acelui eu de care aminteam la inceput. Niciodata nimic.

De ce totusi muncim? De ce totusi facem ceea ce trebuie? E o intrebare cat se poate de serioasa si cine nu indrazneste sa-si inchipuie un raspuns acord cu potentialul de care dispune, isi refuza dreptul la libertate (vezi mizerabila Declaratie Universala a drepturilor omului).

E o certitudine ca planeta dispune de resurse pentru a alimenta intreaga populatie care o locuieste. Si este o alta certitudine ca prin munca unor putini, cei multi ar putea trai dispunand de confortul minim necesar: curent electric, apa curenta, etc.

Imi este greu sa apar o pozitie polemica, sa argumentez aici o teorie parte a unui dialog inepuizabil si nici nu este acesta scopul meu. Este numai o idee spusa in treacat care merita o minima reflectie.

Este cu mult mai interesant de observat pleiada de motive mai mult sau mai putin inventate care ne impiedica devenirea. Scriitorul care s-a obisnuit cu munca, cel care a facut un oficiu din pasiunea lui, a trecut mai intai prin focurile constructiei. Poate ca la inceput gasea mii de scuze pentru a amana, in definitiv, ceea ce vroia sa faca: ba un gasea locul potrivit, ba timpul ii era inamic, era cerut de infinite circumstante si oricum nu se putea concentra la scris acasa, prin urmare necesita sa intreprinda infructuoase calatorii pentru a scrie.

Multi scriitori talentati au renuntat tocmai din pricina efortului, reducand la tacere finalmente vocea interioara ce-i indemna la devenirea prin scris. Iar altii s-au invins si au facut ceea ce le-a placut sa faca, depundand efort si sarguinta, persistand incapatanati pana la primul succes, sau pana la prima carte publicata. Oricum, persistand.

Prin analogie, toti ne-am gasit candva pusi in situatia de a omori vocea care ne cerea sa facem pur si simplu ceea ce ne placea sa facem, in vederea obtinerii unor satisfactii mult mai imediate si mai confortabile.

Daca totul s-ar termina asa, nu ar fi dramatic, problema este ca de obicei frustrarile se nasc pe calea: dorinta interioara de devenire – renuntare – beneficiu imediat (si obligatiile reale se pot include ca beneficii negative).

Dar, cum spunea un personaj de-al lui Bernardo Bertolucci la finalul filmului Sheltering Sky (1990): Faptul ca nu stim cand vom muri ne face sa credem ca vom trai pentru totdeauna. De cate ori ai evocat acea dupa amiaza care ti-a schimbat viata? Poate de cinci ori. Si de cate ori ai admirat o luna plina? Poate de douazeci de ori in toata viata ta. Viata nu este eterna.

Ce s-a intamplat cu John

Buna ziua John, buna ziua. Ce s-a intamplat cu tine?

Ai aparut iarasi din umbra? Iti multumesc. Stiu ca esti efectul unei incetari, nu-mi pasa. Tu nu stii? Tu nu crezi? Mi se pare ca nu. Cateodata am impresia ca imi vrei raul. Esti prietenul meu cel mai bun, nu m-am indoit nicio clipa de asta, dar cateodata doar, cum ti-am spus, nu stiu ce ganduri necontrolate si infame imi storc constiinta: "John imi vrea raul". Ma trezesc noaptea dupa ce iau pastila de somn si umblu prin casa. E teribil. Sunt tare stresat. Stii proverbiala mea nepasare? Ei, am invatat lucruri noi despre mine. Nu sunt deloc nepasator. Sunt doar fricos. Temerea mea cea mai mare este ca nu cumva, recunoscand ca e frumos totusi sa traiesti, sa incerci, sa crezi si sa-ti doresti cineva, o entitate misterioasa, sa nu rada de mine. E absurd probabil, dar are logica. Pe mormantul lui Bukovski scrie: "Don´t try!" Tu mi-ai spus, imi amintesc seara aia cand ai venit fumat de Maria si mi-ai povestit lucruri fundamentale, cum le numeai tu. Te-am crezut, si mi-a parut rau. Stii, John, intre mine si tine este o diferenta de proiect. In timp ce eu ma lupt cu necazurile pe care singur mi le provoc, pentru a avea un scop momentan si continuu, tu traiesti fara plan. Oricat ma zbat sa ies din indoctrinarea bunastarii si a confortului, nu reusesc: cei care nu fac nimic sunt oarecum vinovati de ceva nedeslusit si confuz, un nu stiu ce pe care eu il refuz. Ce parere ai? 

Am o stare de ameteala, John. Ma doare inima. Am tensiunea ridicata si nu pot sa traiesc cu stresul. Lumea ma cere, ma cerseste pentru diferite si "justificabile" planuri, obiective, zic ei, de importanta. Imi cer texte, imi cer rezultate, imi cer carti, imi cer munca, sunt unii care ma vor pe mine, in carne. Ce sa fac? Daca renunt, macar pentru reconsiderari generale, intru in confuzia pe care mai sus o judecam. Daca "keep walking", ma invinovatesc pentru mediocritatea cu care raspund. Cerul meu nu-i inalt, John, si tu intelegi. De-asta ma bucur ca esti inapoi. Hai sa facem o plimbare sub semnul reclamei de mai sus: noi doi.

Sa nu te mire ca vorbesc cu tine. Esti singurul meu prieten. 

Keep walking John, keep walking...

Viata pe mess – partea I

Toate tampitele de-abia asteapta sa-si afiseze la status poza cu cretinul pe care-l numesc iubit. De obicei suna asa: „me and my love”, dar sunt si altele mult mai paradoxale precum „Am intrebari de pus, raspunsuri de dat, ganduri de ascuns, oameni de uitat”. Apar uneori ele, insfacate de dupa gat de bagabontul de serviciu, care desigur, nu le va mai rupe inima. Niciodata n-o va mai face, pentru ca, presimt ele, de data asta este „true love”. Daca le intrebi ce se intampla intai iti vor trimite un link in youtube, catre „Importanta unei clipe”, „video” cu texte de profunda filozofie: „traieste-ti clipa / daca vrei sa afli cat valoreaza / un an, intreaba un student care repeta un an de studiu. / ...o luna, intreaba o mama care a nascut un copil cu o luna mai devreme. / o saptamana, intreaba un editor al unui ziar saptamanal. / o ora, intreaba doi indragostiti care asteapta sa se intalneasca...” si asa mai departe. Ultima reflectie este de-a dreptul uluitoare, ea ne trimite la Einstein, care ne spunea ca timpul capata alte valente cu fiecare circumstante ale vietii, el trecand mai repede sau mai incet, de-adevaratelea. Timpul este relativ. Evident, aceste sublime ganduri pline de sensul vietii se desfasoara lent, pe fondul unor peisaje pe inserat, cu munti si mari linistitoare, sau palmieri si piramide care au rolul de a-ti induce o profunda stare de calm nemarginit. Muzica este „Halleluiah”, de la pelicula Shrek si totul este de-a dreptul divin. Uneori, in acorduri minore de pian dezlantuit tip Clayderman, aceleasi mesaje te trimit catre aceleasi lumi de dulci regrete, unde te intrebi daca nu cumva ai gresit vreodata in viata si daca nu cumva trebuie sa zambesti mai mult, sa ierti si sa spui vorbe bune. Riscul este mare, facand aceste drastice schimbari menite sa arate omenirii ca viata este scurta dar are sensul mai ales al clipei, facand efectiv gesturile omului tandru calmat si fericit in exces, metamorfozat de o lumina interiora la care a ajuns prin, iata, doua cantece de la Shrek, trecand in viteza prin toate etapele meditatiei transcedentale – salt miraculos si mai ales benefic – purtandu-te exact dupa inestimabila problema rezolvata, a zilei de azi, care este prima, din restul oricarei vieti, vei arata ridicol in fata unor oameni ursuzi care n-au niciun motiv sa zambeasca. E tarziu si trebuie sa ajunga la lucru. In metrou nu e loc de fete orgasmice pline de pace cosmica. Aceasta este drama celui care a prins esenta vietii: incercand sa arate si celorlalti (inevitabil el devine mult mai bun, prin pocairea rapida a carnii si a impulurilor) ca viata este lina si dulce, va fi privit ca un complet si irecuperabil idiot.

Dupa aceasta mica abatere de la subiectul initial dezbatut si dupa asimilarea completa a mesajului din youtube, ucis de regrete si plin de culpa decid si eu sa merg mai departe.

O intreb pe cretina care cu suflare de sfant traieste in delir si extaz ce s-a intamplat: „mi-am dat seama ca viata este scurta si trebuie sa ne bucuram de fiecare clipa. L-am intalnit pe Eduard si ne iubim la nebunie. Il asteptam de mult”. Bineinteles, nu ii pot spune, chiar si educat: „o adevarata coincidenta a fortelor universale, ca atunci cand – coincidenta – fulgerul loveste fierul pe care tii mana privind cu ochii inlacrimati inspre cer”. Nu, ma retrag tacut din calea fericirii brutale pe care nu o inteleg si nu o traiesc. Minunea facuta realitate. Ca orice minune, facuta trup, din verb, trebuie pastrata cu deplina piosenie si mai ales respectata. „Felicitari”, raspund, si ma arunc de la etajul noua. Sa fiu sigur.

Critica subiectiva a unei capodopere cinematografice (in multe din sensurile inimaginabile)

Cine, privind filmele lui Lars Von Trier, le confunda cu suferinta umana, fiind tentat sa exclame cu tristete artificial indusa: „asa e viata”, se insala profund. Ceea ce Lars arata prin – innegabil – arta sa, nu este fatalitatea existentei. Nici macar nu se impotriveste bunastarii, sau cruzimii capitalismului. El tinde sa exagereze ipocrizia normelor sociale – dar functionarea societatii se bazeaza pe respectarea unor norme basice, fara de care nu ar mai exista societate ci doar haos, faradelege.

Exagerand critica societatilor bunastarii, Lars Von Trier nu reuseste sa-si sensibilizeze atat cat si-ar dori, spectatorii. Tocmai din exagerarea aceasta rezulta inverosimilul filmelor sale.

Antichrist este cel mult un film despre femei, viata nu este asa, iar singurul spectacol  carora ne face partasi este al nebuniei. Desi exista posibilitatea ca intr-adevar sa fim cu totii nebuni, totusi nimeni nu crede acest lucru pe deplin. Nebunie si frica. Lars este primul nebun, primul care se teme.

Oripilat, mi-am acoperit ochii la vederea anumitor scene care - curios – sunt esenta filmului. Un prieten care ma insotea a remarcat faptul ca nu sunt puternic. I-am raspuns ca tocmai gestul meu m-a facut puternic.

Cel care arunca primul piatra nu este cu nimic mai sfant decat cel prins in pacat. Ba mai mult, cel care dispretuieste fara sa ofere macar iluzia unei salvari, nu are decat optiunea sinuciderii. In felul acesta, minciuna este mai de dorit decat dezbracarea de speranta.

Cu totii dispretuim raul si inca il percepem, contemplarea limitelor sale ultime nu ne face mai partasi ai binelui ci, poate, mai rai.

Iarna Pastelui fals

E toamna in Romania. Campanie electorala. Toamna electorala. Toamna sperantelor.

Niciodata, in scurta ei democratie, Romania nu a fost mai batjocorita de oferta política. Presedinti indezirabili, guverne mizerabile. Mincinosi. Vin sa contrazica memoria publica, vin cu nerusinarea specific nationala sa ne minta din nou. Cel care imi atrage atentia in mod deosebit este cel care promite bunul simt. Cata amagire infinita, cata murdarie sufleteasca. Pana la cer.

In doua luni comemoram douazeci de ani de la revolutia pe care nu mi-a fost inca dat sa o inteleg. Nici nu pretind sa o inteleg de acum in urmatorii douazeci de ani. I-am asimilat insa consecintele. Sangele acestui stupid people, a curs pentru iertarea pacatelor viitoare. Pacatele restructurarii securitatii, ale mineriadelor, pacatele clasei politice incipiente si aparte pacatele Tatucului nostru. Noi sarbatorim pastele in decembrie, dar sarbatorim pastele fals… Jertfa inutila, aici, la noi.

Ma duce gandul la betivul de Vali Sterian si imnul sau, betiv: mai bine golan, decat activist. Un lucru imi e clar, artistul Sterian nu a murit de rusine, pentru ca s-a simtit jenat de patarea de nespalat a idealurilor din decembrie 89. Oare lui Iliescu ii place acest hit? Oare l-a ascultat vreodata cu placere, seara, inainte de culcare? Omul cel mai relevant al sfarsitului de secol, pentru Romania, stie versurile pe dinafara. Trebuie sa le stie, le-a cantat si el propagandistic, continuand política vechii securitati. Le-a cantat, batjocorind pastele fals, inca de la inceput.

“A fost odata ca-n povesti, a fost in Romania” a ramas numai nota introductiva a unui basm. Ironic, inceputul Imnului Golanilor, n-a trecut niciodata pragul visului, ci s-a concretizat tot mai puternic intr-un rizibil modus Vivendi al unui intreg popor.

Asta este.