idei clare

Despre ce ne impiedica pe mine si pe tine sa fim ceea ce vrem sa fim, sa facem ceea ce vrem sa facem, ca o datorie morala – cum spunea Patapievici in excelentul roman de aventuri Zbor in bataia sagetii – pe care o avem fata de noi insine, despre asta imi place sa scriu, sa vorbesc. Plesu, in Minima Moralia, vorbea si el despre indemnul moral de a stimula pana la satisfacere acel eu interior nedeterminat de exigentele unui deloc sacaz “trebuie” cotidian. Nimic nu trebuie de-adevaratelea. Nimic.

Stiu, suna frumos pe hartie si la modul dezirabil, pentru un candva eliberator care, evident, niciodata nu va ajunge, dar este adevarat. Nimic nu trebuie facut.

Sa ma explic: viata este scurta. Am terminat explicatia.

Pentru ce sa-mi dedic zece ore din zi unui serviciu care imi ofera in schimb iluzia unei ocupatii benefice pentru mine? Chiar merita? Canalizarea energiei intr-un sens care ma anuleaza ca fiinta contemplativa a acestei minuni care este existenta, nu merita. In sensul acesta nimeni si nimic nu are legitimarea morala de a ma opri de la trairea, deci, devenirea conforma dorintelor acelui eu de care aminteam la inceput. Niciodata nimic.

De ce totusi muncim? De ce totusi facem ceea ce trebuie? E o intrebare cat se poate de serioasa si cine nu indrazneste sa-si inchipuie un raspuns acord cu potentialul de care dispune, isi refuza dreptul la libertate (vezi mizerabila Declaratie Universala a drepturilor omului).

E o certitudine ca planeta dispune de resurse pentru a alimenta intreaga populatie care o locuieste. Si este o alta certitudine ca prin munca unor putini, cei multi ar putea trai dispunand de confortul minim necesar: curent electric, apa curenta, etc.

Imi este greu sa apar o pozitie polemica, sa argumentez aici o teorie parte a unui dialog inepuizabil si nici nu este acesta scopul meu. Este numai o idee spusa in treacat care merita o minima reflectie.

Este cu mult mai interesant de observat pleiada de motive mai mult sau mai putin inventate care ne impiedica devenirea. Scriitorul care s-a obisnuit cu munca, cel care a facut un oficiu din pasiunea lui, a trecut mai intai prin focurile constructiei. Poate ca la inceput gasea mii de scuze pentru a amana, in definitiv, ceea ce vroia sa faca: ba un gasea locul potrivit, ba timpul ii era inamic, era cerut de infinite circumstante si oricum nu se putea concentra la scris acasa, prin urmare necesita sa intreprinda infructuoase calatorii pentru a scrie.

Multi scriitori talentati au renuntat tocmai din pricina efortului, reducand la tacere finalmente vocea interioara ce-i indemna la devenirea prin scris. Iar altii s-au invins si au facut ceea ce le-a placut sa faca, depundand efort si sarguinta, persistand incapatanati pana la primul succes, sau pana la prima carte publicata. Oricum, persistand.

Prin analogie, toti ne-am gasit candva pusi in situatia de a omori vocea care ne cerea sa facem pur si simplu ceea ce ne placea sa facem, in vederea obtinerii unor satisfactii mult mai imediate si mai confortabile.

Daca totul s-ar termina asa, nu ar fi dramatic, problema este ca de obicei frustrarile se nasc pe calea: dorinta interioara de devenire – renuntare – beneficiu imediat (si obligatiile reale se pot include ca beneficii negative).

Dar, cum spunea un personaj de-al lui Bernardo Bertolucci la finalul filmului Sheltering Sky (1990): Faptul ca nu stim cand vom muri ne face sa credem ca vom trai pentru totdeauna. De cate ori ai evocat acea dupa amiaza care ti-a schimbat viata? Poate de cinci ori. Si de cate ori ai admirat o luna plina? Poate de douazeci de ori in toata viata ta. Viata nu este eterna.