Critica subiectiva a unei capodopere cinematografice (in multe din sensurile inimaginabile)

Cine, privind filmele lui Lars Von Trier, le confunda cu suferinta umana, fiind tentat sa exclame cu tristete artificial indusa: „asa e viata”, se insala profund. Ceea ce Lars arata prin – innegabil – arta sa, nu este fatalitatea existentei. Nici macar nu se impotriveste bunastarii, sau cruzimii capitalismului. El tinde sa exagereze ipocrizia normelor sociale – dar functionarea societatii se bazeaza pe respectarea unor norme basice, fara de care nu ar mai exista societate ci doar haos, faradelege.

Exagerand critica societatilor bunastarii, Lars Von Trier nu reuseste sa-si sensibilizeze atat cat si-ar dori, spectatorii. Tocmai din exagerarea aceasta rezulta inverosimilul filmelor sale.

Antichrist este cel mult un film despre femei, viata nu este asa, iar singurul spectacol  carora ne face partasi este al nebuniei. Desi exista posibilitatea ca intr-adevar sa fim cu totii nebuni, totusi nimeni nu crede acest lucru pe deplin. Nebunie si frica. Lars este primul nebun, primul care se teme.

Oripilat, mi-am acoperit ochii la vederea anumitor scene care - curios – sunt esenta filmului. Un prieten care ma insotea a remarcat faptul ca nu sunt puternic. I-am raspuns ca tocmai gestul meu m-a facut puternic.

Cel care arunca primul piatra nu este cu nimic mai sfant decat cel prins in pacat. Ba mai mult, cel care dispretuieste fara sa ofere macar iluzia unei salvari, nu are decat optiunea sinuciderii. In felul acesta, minciuna este mai de dorit decat dezbracarea de speranta.

Cu totii dispretuim raul si inca il percepem, contemplarea limitelor sale ultime nu ne face mai partasi ai binelui ci, poate, mai rai.