M-am intalnit in ultima vreme - intamplator - cu diversi autori, savanti de renume mondial, dar si cu aparatori necunoscuti, dar metodici si ordonati, ai teoriei evolutioniste. Propriile mele tenebre ma imping catre aceasta "noua lumina" dar nu cu dorinta insetatului de a-si stinge setea band un pahar mare cu apa, ci mai degraba cu ochii indiferentului care a invatat un lucru elementar: nimeni nu are adevarul despre nimic. Premisa nu se doreste adevarata, deoarece nu exista certitudine absoluta, dar in tiparul intelegerii realitatii noastre mizere, obscen de monotona, capata o oarecare validitate.
Asadar, Richard Dawkins imi induce prin best-sellerul lui "Gena egoista", printre altele, ideea ca este de-a dreptul imposibila o delimitare a naturii omului binomica, dihotomica: carne - spirit, asa cum a sugerat Descartes, si mai ales, asa cum a intuit o umanitate intreaga din veac in veac.
Indrazneala si nesabuinta acestui om, care scrie cu sinceritatea celui care crede ca s-a apropiat de cheile vietii, merge departe. El arunca la gunoi tot ce se dorea a fi un raspuns la intrebarea: "Care este sensul vietii?" - inainte de 1859, anul I al tuturor darwinistilor.
Viata nu are sens, mai mult decat simpla ei traire si lupta pentru supravietuire, adica selectia naturala pura. Atat. Nimic transcendental, nimic dumnezeiesc, nimic altceva decat eterne reactii chimice.
***
Ultima oara cand am fost la ea acasa, "curatase" peretii camerei ei de tot ce ii putea aminti de mine. Se decisese sa ma stearga complet din memoria ei. Vroia sa invinga dependenta de mine, sa faca alte lucruri, sa fuga de tot ceea ce o ranise atat de mult: eu. Si prin extensie, amintirile mele: poze, biletele, putinele cadouri, felicitari, etc.
La mine lucrurile stateau la fel. Poze de-ale ei impanzind camera, carti daruite, vederi din locuri vizitate si alte obiecte cu minima valoare materiala, dar cu multa insemnatate spirituala. De ce?
Pentru ca mie nu-mi era greu privind pozele, pentru ca mie inima nu-mi crapa de durere cand ma gandeam la ea, impins de amintiri. De aceea camera mea a ramas la fel.
Pentru ca eu, fara sa inteleg cand, m-am intors cu fata catre reactiile chimice eterne, luand posibilitatea nesensului vietii ca singura valida. Nu o gandesc, nu o cred, dar o traiesc. Zilnic, intr-o triviala lupta cu banalitatea, pe aici pe la noi, unde temperatura este intotdeauna la fel, chiar daca gradele fluctueaza, pe aici pe la noi, unde nesimtirea se confunda ades cu integritatea morala.
Totusi sper ca intr-un viitor - chiar incert - sa incep a crede, marunt, apoi confuz, apoi din ce in ce mai puternic si statornic, ca am lasat amintirile din camera mea cu un motiv anume, altul decat indiferenta unuia care a crezut inconstient ca viata nu are niciun sens...
Asadar, Richard Dawkins imi induce prin best-sellerul lui "Gena egoista", printre altele, ideea ca este de-a dreptul imposibila o delimitare a naturii omului binomica, dihotomica: carne - spirit, asa cum a sugerat Descartes, si mai ales, asa cum a intuit o umanitate intreaga din veac in veac.
Indrazneala si nesabuinta acestui om, care scrie cu sinceritatea celui care crede ca s-a apropiat de cheile vietii, merge departe. El arunca la gunoi tot ce se dorea a fi un raspuns la intrebarea: "Care este sensul vietii?" - inainte de 1859, anul I al tuturor darwinistilor.
Viata nu are sens, mai mult decat simpla ei traire si lupta pentru supravietuire, adica selectia naturala pura. Atat. Nimic transcendental, nimic dumnezeiesc, nimic altceva decat eterne reactii chimice.
***
Ultima oara cand am fost la ea acasa, "curatase" peretii camerei ei de tot ce ii putea aminti de mine. Se decisese sa ma stearga complet din memoria ei. Vroia sa invinga dependenta de mine, sa faca alte lucruri, sa fuga de tot ceea ce o ranise atat de mult: eu. Si prin extensie, amintirile mele: poze, biletele, putinele cadouri, felicitari, etc.
La mine lucrurile stateau la fel. Poze de-ale ei impanzind camera, carti daruite, vederi din locuri vizitate si alte obiecte cu minima valoare materiala, dar cu multa insemnatate spirituala. De ce?
Pentru ca mie nu-mi era greu privind pozele, pentru ca mie inima nu-mi crapa de durere cand ma gandeam la ea, impins de amintiri. De aceea camera mea a ramas la fel.
Pentru ca eu, fara sa inteleg cand, m-am intors cu fata catre reactiile chimice eterne, luand posibilitatea nesensului vietii ca singura valida. Nu o gandesc, nu o cred, dar o traiesc. Zilnic, intr-o triviala lupta cu banalitatea, pe aici pe la noi, unde temperatura este intotdeauna la fel, chiar daca gradele fluctueaza, pe aici pe la noi, unde nesimtirea se confunda ades cu integritatea morala.
Totusi sper ca intr-un viitor - chiar incert - sa incep a crede, marunt, apoi confuz, apoi din ce in ce mai puternic si statornic, ca am lasat amintirile din camera mea cu un motiv anume, altul decat indiferenta unuia care a crezut inconstient ca viata nu are niciun sens...
No hay comentarios:
Publicar un comentario