egal

Care este verbul care ne defineste cel mai bine? Am scris deja despre supraevaluarea umanitatii? Cred ca da. A venit timpul sa vorbim despre verbul “a face”. Inainte de a o “face” as vrea sa pot folosi un limbaj fara personalitate, un limbaj fara partinire, in care cuvintele sa fie incapabile de a exprima, cu adjective, gradele. Un limbaj al perfectei egalitati, in care sa fie imposibil de raspuns la o simpla intrebare. Un limbaj fara cuvinte, caci intoarcerea in negura timpului pare tot mai dezirabila.

Am sa innebunesc intr-un final, stiam la inceputul acestui proiect – unica mea carte – ca pasii pe care ii vor da ma vor duce intr-acolo. Am sa mutesc, egalizat (uimit) de atata uratenie: uratenia de a fi orfan intr-o lume in care lectiile de viata imi par naluci, scenarii imposibile si halucinante, demonstratii ale prostului gust.

Se da cazul: lumea e de ras; acum avem prostul gust sa implementam norme sociale si disciplina, avem nesimtirea sa face seriozitate acolo unde nu-i decat un haz dement. Metafora care explica viata ca un joc, jocul nu foloseste la nimic, jocul este unica circumstanta in care suntem liberi, pentru ca ii acceptam regulile. Viata este un joc, regulile sunt normele convietuirii in societate. Daca poti, respira aici.

Era un biet erou, un tip ok, de nota zece, care a venit sa salveze lumea si sa o indrepte spre chestii si mai haioase: Dumnezeu, eternitate, etc. La un moment dat, scarbit de atata egalitate (mizerie, falsitate, norme, seriozitate, prostie, imbecilitate, avaritie, dragoste, noblete, salvare, sentimentalism) a strigat in piata: va rog, un loc unde sa respir. Atunci a aparut ca din senin bunul samaritean care l-a dus intr-un loc intunecat, o cloaca imputita si pestilentiala: poftim, respira aici. Se povesteste ca eroul n-a mai iesit niciodata din cloaca, a gasit acolo un loc in care putea respira, cloaca avea demnitatea sa fie sincera si sa fie ceea ce era. Afara totul era o cloaca deghizata in egalitate (sens al vietii, fericire, empatie, generozitate, bunatate).

Cei ca mine, aflati in imposibilitatea de a crede in nimic, cei egalizati, nu vad scapare nici la Dumnezeu. Oricum ar fi, existenta ar apasa la fel de mult pe umerii celui nepregatit sa suporte minciuna ce-i sta la baza.

E-adevarat, iubesc atat de mult viata incat imi e si frica sa o mai contemplu: cand ma destept din contemplare observ cu egalitate si egalitate (ciuda si mirare) ca au putut trece 7 ani pe langa mine si pus in fata obligatiei de a face bilantul, inteleg ca memoria de scurta durata este praf si fum.

Sunt filozoful care egalizat (dezgustat, ingretosat) de incapacitatea limbajului – cred in continuare ca aici este cheia existentei – prefera sa se comporte ca animalul. Oare in jungla, fara cuvinte, as putea fi fericit? E evident ca raman in societate, astept sa treaca anii peste mine si sa ma schimbe minunea pe care am incetat sa o mai banuiesc. In dragoste nu mai cred, imi ramane viziunea inevitabila a lui Dumnezeu vorbindu-mi, minune ce va avea loc in cele din urma cand eu voi fi incapabil sa mai articulez cuvinte, incapabil de planuri, de idei, egal (nebun).

Vreau sa fiu egal (ipocrit) – nu pot renunta la limbaj. Oricat am dezbate, oricat ne indemnam (exclusiv si pe alocuri) la meditatie, tot verbul cu pricina ne mana : facerea de lucrui ne defineste. Asa se explica existenta ulimilor sapte ani ai mei: eu am facut, nu am fost. Iar lucrul acesta ma debiliteaza pana la perplexitate.

Chiar nu exista nicio posibilitate?

Nici macar prozac? Nici Soma?