Scoala micilor mizerii

- In cinstea marelui nostru indrumator, lumina cararii pe care o urmam, care si anume ne´ce la salvatiune: slava lui Dumnezeu ca apus, scuzati, a pus, o lanterna divina in trup omenesc, sfantului nostru povatuitor! E...Wuite ca asa ne adunam aci, pentru a si anume proslavi marea lui Dumnezeu ingaduire. Si cum zice sfanta vociferatiune bisericeasca si sfanta din nou! - Nu vrem banii vostri, dar avem nevoie de ei!

- In cinstea micilor bucurii, adica a te bucura inseamna a fi cretin, caci acestea bag seama nu ascund mai mult decat false izvoare de viata (micile bucurii). Bucuria de gasi dimineata, cand merg la scoala, toate masinile parcate ordonat in curtea facultatii, astfel incat imi este imposibil sa mai gasesc vreun loc. Bravo!

- In cinstea oamenilor cu multe idei: numai ei, intepati de acul vanitatii pot scrie, pot crea. Fara aceasta mica mizerie, lumea ar fi cu mult mai plictisitoare.

Exercitii de impotmolire

Cred ca maturitatea atrage constienta de sine intr-o masura ce poate deveni frustranta. Matur, realizezi ca bilantul poate fi negativ, insa aflandu-te deasupra circumstantelor, privesti critic si intelegi, tragand concluzii, punand cap la cap firele confuziei care te-a impins pe ape tulburi pana acum, ca este momentul sa accepti ceea ce ai facut, cu toate consecintele, pentru a putea planifica solutii viabile.

1. Pentru inceput, nimeni nu e perfect. Este esential sa privesti alegerile facute ca pe alegeri facute si atat. Daca nu ai comis infractiuni deosebite, daca nu te-ai indepartat intr-atat de tine incat sa-ti fie imposibil de recunoscut frumusetea ciuntita, dar frumusete in fond, a lumii in care esti, atunci ai dreptul la o alta sansa. Nu exista acel faimos ultim tren, teoretic, suntem mereu in posesia dreptului de a incerca din nou reabilitarea. Pe termen lung, oricine se poate plictisi de tine, oricine te poate abandona, satul de esecul tau constant. Insa forta vitala care nu te-a parasit nicio clipa pana in prezent nu va permite ca si tu sa te detesti, prin urmare tu esti singurul care te iubesti nespus de mult, fiind gata mereu pentru o noua lupta.

2. Lamentarile nu folosesc la nimic. Este buna analiza exhaustiva, este bine sa gandesti profund, sa desparti firul in opt, sa intelegi "deceurile" tuturor circumstantelor care isi doresc o clarificare. Cel care evita expresii de genul: "asa sunt eu, n-am cum sa ma schimb", "ce-am facut am facut, acum nu mai conteaza", "lasa-ma-n pace, nu mai suport, hai ca plec" sunt persoane care merg la brat cu confuzia, care se plimba legate la ochi prin dulcea superficialitate, acolo unde uitarea este Dumnezeul, acolo unde nu exista relevanta trecutului, decat regrete tip holywood si decizii pripite de acelasi gen. Prin urmare este dezirabila o buna igiena a gandirii, prin exercitii ce pot rezulta dificile si noroioase, numite "exercitii de impotmolire", pentru ca asa le numesc eu. Daca intelegi de ce anume te-ai comportat de un anumit fel, daca prinzi esente, daca in loc de bantuiala prin viata alegi sa te proiectezi logic in proiecte, ai sanse in plus sa fii seren. Obiectivul nu este fericirea ci bucuria. "Zbor in bataia sagetii" explica lupta unei deveniri, lupta cu lenea gandirii si frumusetea de a intelege. Pentru ca atunci cand lucrurile sunt clare, planurile se definesc, apar inevitabil satisfactiile, zambetul singur: e secretul tau si esti multumit ca ai reusit.

Nu te teme de gandire, e buna pentru minte, e buna pentru suflet. Riscul este plansul fara folos. Nu trebuie sa ramanem la acest stadiu. Odata ce am observat mizeria in care ne-am zbatut, esecurile care ne-au definit ca persoane, punem in practica menasime de curatare.

3. Vointa? Ce vointa? Pentru mine, care trag acum concluzii este un fapt limpede ca n-am cunoscut insemnatatea, definitia nici aplicarea vointei. Ma aflu intr-un continuu schimb de stare, de care sunt perfect constient. Meditatia introspectiva nu ma ajuta, poate terapia psihologica, de moment nu am resurse financiare. Astazi pot fi optimist, dupa o noapte odihnitoare si in general lunga, sau pot avea caderi de genul: "viata nu are sens", "nu stiu ce sa fac", "simt ca am luat-o rau in jos", "am obosit, nu mai vreau nimic", etc. Imi asum si aceasta fateta a firii mele si o recunosc. Ma defineste pe jumatate. Cealalta jumatate iubeste viata, iubeste creativitatea, are idei bune, este optimista si dinamica. Traiesc intr-un vaiven constant, dar nu sunt impiedicat sa fiu si atunci cand sunt optimist. In general sunt in scris, atunci inspiratia coboara de pe varful limbii - si de mai sus - direct in scris. Cand sunt dinamic si jovial nu sunt inspirat. Scriu pentru a exersa, fac planuri de novela si ma lupt cu lenea. Am acceptat si am inteles ca aici, in stadiul limpede nu pot face insa, mare lucru. Entuziasmul este mai degraba o euforie amanata etern. Intotdeauna voi face ceva, dar nu acum, nu azi.

4. Proiecte. Nu am vointa dar am vointa de a intelege ca nu am vointa. Acceptand situatia, inteleg ca materialul din care sunt facut nu e de prima calitate. Nu sunt pur sange, om mare, cum spune Thomas Mann despre cei care sunt pur si simplu oameni mari si nici macar nu stiu ca sunt. Sunt mai degraba un vierme care stiind ca este, lupta sa devina fluture. Am totusi sanse, am dreptul la a le face prospere, ca toti ceilalti. Unii sunt fluturi prea devreme, apoi sunt molii. Nu am deci vointa, dar ma simt inspirat. Concluzia este ca pot totusi face ceva, vreodata. Din mii de proiecte, din mii de idei. Din atatea mizerii pe care le-am povestit, din atatea iluzii, se va alege unul, un proiect, care va deveni real. Nu mi-a placut facultatea. Acum sunt in ultimul an si lupt sa aprob examene care nu imi vor folosi la nimic. Sa fim clari si sinceri: majoritatea cunostintelor acumulate nu servesc. Cunosc un remediu: practica. Este singura carte de vizita care te poate acredita, iar titlul pe care il ai te recomanda. De aceea fac ceea ce nu imi place sa fac. De aceea acum invat ceea ce nu imi place sa invat, in virtutea ideii ca peste cateva luni voi fi licentiat. Iar lucrul acesta imi da o bucurie deosebita, pentru ca voi putea spune ca am facut si eu ceva in viata, lucru pe care nu il pot afirma deocamdata.

5. Sensul vietii. Stim cu totii ca nu este. Cred, stiu si vad ca lumea nu are sens, dar nu ma lupt cu taurul. Las povara aceasta personalitatii inspirate, acea parte a mea confuza si depresiva. Ma vad cu deprimarea o data pe zi, ne avem bine. Eu o privesc in ochi, ea ma priveste in inima si imi spune ca desi se uita nu mai vede pe acolo nici dragoste nici dumnezeu. Eu ii spun: stii ceva, ai dreptate! - apoi ma sinucid pana la revenirea la optimism. Cand ii recunosc deprimarii efectul, ea se simte frustrata si pleaca. Problema sensului vietii este daca eu pot face intr-adevar ceva de care sa fiu mandru, la care sa privesc cu ochi lucind si de care sa zic: asta am facut eu! Problema sensului vietii este tocmai aceasta: a face ceva, a realiza, a faptui, a termina. Ideea am invatat-o de la Camus, care se preocupa daca nu cumva sensul vietii si absurdul ei, despre care atat a vorbit, nu inseamna decat faptul de a scrie frumos.

Problema problemei lipsei de sens este ca in momente de pragmatism aceasta se simt lipsita de consistenta si forma. Caci nu sta decat pe framantari si lacrimi necurate. Cei care, americaneste, se bucura de un camp plin de flori si apreciaza viata traind-o uneori, plangand-o alteori, au ceva in plus fata de cei care stau in lipsa de sens.

6. Concluzii. Sunt un dezastru. Inteleg si accept. Dar ma iert, pentru ca ma iubesc. De aceea imi propun sa ma dedic mai mult obiectivului meu principal care va taia lanturile ce ma tineau strans in lauda esecului permanent. Caci asta eram eu. Am esuat: in afaceri, in studii, in dragoste, in cultura, in credinta.

Dar nenorocita aia de pofta de viata pe care o aveam la 17 ani nu se stinge. Mereu si mereu, cand sunt dinamic, voi schimba lumea cate un pic. Intai cu paranoice proiecte si entuziasm amanat, apoi, din cand in cand cu calatorii prin Pamant, caci apartin generatiei tineretii prelungite, a scurtei vieti si a sperantei minime.

Aruncand o privire retrospectiva peste cei aproape doi ani de cand blogul meu a luat fiinta virtuala, ma declar nemultumit de povestile cvasisensibile pe care le-am expus. Prin urmare voi continua in aceeasi linie a lamentarii si a esecului.

Blogul nu are feed-back, nu vaz comentarii in dansul, blogul se simPte singur in Internet, i-am transferat esenta existentei mele in lume. E, aiurea! Eu ma simPt asa pe alocuri, dar nu ma vad dezbracat de idei nici de putere, ci ma scutur tot mai tare de lene.

Sa nu ma caute

As vrea sa calatoresc, odata cu toamna
catre un loc singuratic,
poate o padure goala,
poate o padure plina de goliciuni,
poate - dar in orice caz padure - un loc cu doi copaci: unul verde mereu, unul galben, bolnav si ratacitor in statornicia lui.
Paradoxal,
dar evident si fara echivoc.
O casa, cu doua camere,
lumina sa motaie ametita din felinare cu gaz,
unul pe plita,
unul pe patul de paie, murdar si tare la stat,
ca o piatra pe care somnul meu
oboseste sa mai planga, visand dus de votca,
in fiecare noapte.
La masa de lemn, fereastra nu foarte bine inchisa,
ma vad de departe.
Stau langa pomul bolnav din gradina
si scriu in camera din fata mea.
Nici nu mai stiu de ce plang,
e, in orice caz, sentimentul rusinii: eu am esuat in cautarea fericirii.
sau mai bine zis in gasirea ei.
Stau asa o zi, stau doua,
mancad o coaja de paine,
mancand din fumul ce iese din plita de foc,
oua si paine si fum.
Singuratatea aceasta edificatoare este romantism,
n-am dreptul la tristete,
singura mea optiune este in continuare caderea,
sau mai bine zis plutirea inspre orbiri si mai mari.
N-am dreptul la suferinta,
dar nesimtirea aceasta doare mai tare decat un deget taiat,
nu cel de scriitor,
astfel vocea mea interioara n-ar mai exista,
nici macar in continua lamentare: stil de viata, modus operandi.

La masa aceea ma cuminec in pustiu.
lumina de pe plita s-a stins,
si nu stiu de ce, simt in oase frigul mai apasator ca oricand,
patul de piatra ma cheama,
indemnul copacului verde a tacut,
copacul bolnav, cu frunze cazute
ma amentinta in soapte nebune, apasatoare.
Mi-e frica de mine, mi-e frica de ziua cand copacul verde
va cadea, rapus de defrisarile intelectuale ale lumii.
Mi-e frica de tot ce inseamna alergare zadarnica: mi-e frica de viata.

Timpul absurdului a trecut,
framantarile romantismului s-au uitat de mult,
acum sunt slabe glume fara ecou.

Undeva, departe,
unde calatoria gandului este gratuita, de neoprit,
imi simt libertatea de a plange,
in somnul greu,
pe patul de piatra.

Si sa nu ma mai caute nimeni.
Sunt ocupat cu plansul,
mi-am castigat dreptul la suferinta,
aici, in ultima strofa a nemiluirii.

Buna ziua va rog!

Asa ar trebui sa sune orice salut, indiferent de ora la care se spune, dimineata, amiaza sau seara. Dar nu este posibil. De ce? Pentru ca intai se incepe cu speranta, adica "buna dimineata", se continua cu alimentarea iluziilor, "buna ziua" si apoi se termina prost "buna seara", caci seara, sau apusul inseamna intotdeauna esecul si dorinta de a reincepe cu "buna dimineata".

Ce sa faci, cand epuizat fizic si moral traiesti intr-o continua stare de seara, intr-un esec permanent, care te impinge usor spre declin? "Eu nu as fura niciodata, nu as frauda o banca, o asigurare sau o imobiliara, spre exemplu", asa imi spunea, poate ca nu cu aceste exacte cuvinte, o prietena, cu o seara in urma. Eu i-am replicat: inca mai crezi in lume, in regulile ei, iar ea, fara sa depuna efortul de a-mi intelege sublima subtilitate si profunzimea afirmatiei, a continuat cu discursul ei inocent.

Istoria ultimilor mei ani este istoria lamentarii continuate, totul ma face sa cred ca nu am iesire din viata: datorii, scoala, obligatii. Nu rezist psihic stresului. As vrea sa-mi mearga mai bine, sa ma pot pune literalmente cu "burta pe carte" si sa reusesc in viata. Nu e mult ceea ce cer. Dar Dumnezeul caruia m-am rugat, imi pune piedici.

Nu fac fata, ma linseaza disperarea, iar imprejur aud susurande si amentintatoare vocile tuturor: buna seara, buna seara...

Am ajuns sa colind orb incoace si incolo, fara niciun rezultat concret. Pe mine ma iubesc femeile usoare, dar au nevoie de bani. Prietenilor care m-au ajutat, acum le intorc spatele confuz, sa-mi ascund rusinea cate putin. Ma simt inferior, intr-adevar. Lipsit de posibilitatea de a spune: da, atunci cand sunt rugat. Unde este traista cu solutii divine ce mi s-a promis de nenumarate ori? Unde este multimea de experiente straine, dar intime, ale mele, ce-mi zburleau pielea de nenumarate ori, in nenumarate predici despre iubirea divina?

De fapt, am incetat de mult sa cred, cu toate acestea, in apogeul istoric al plangerilor si lamentarilor mele, m-am intors cu fata catre zeul necunoscut. Si in necunoscut raman, caci gura lui e muta, ca lemnul de toaca, obosit sa spun "toc" intre bataie si bataie.

Imi place semineul, imi place caldura cu care ma imbraca seara de seara cu care ma accepta. Sunt liber sa-mi spun buna seara, de-acum caderea e acceptabila, inevitabila, si poate, de dorit.

Pentru ca dimineata anilor ce urmeaza sa se transforme vreodata in ziua, am nevoie de putere, o putere exterioara, ceva ce nu depinde de mine, dar care pentru mine ar trebui sa fie totul.

Buna seara tuturor, buna dimineata.

Niciodata noapte buna, niciodata...

Ce sa facem sa murim cu totii (de ras)

Imi sorbeam cafeaua deconectat, in agitatia studenteasca a facultatii de jurnalism, privind cu ganduri inconexe, disperse si fugare catre zeci de posibilitati. Fumul inhalat voluntar ma debilita treptat, ametindu-mi spiritul, tremurandu-mi corpul si asa anemic, fata palida si prea galbena pentru a nu fi confundat, uneori, cu un asiatic. Asa, in starea aceea de slabiciune trupeasca si curand duhovniceasca, ma delectam cu urcusurile efemere ale ideilor si uitarea lor in momentul imediat urmator. Sunt obisnuit cu uitarea.

Prin fata mea, deodata si fara a ma fi avizat de impactul de 3 ore ce avea sa-l cauzeze hormonilor mei, s-a perindat o fatuca cu tenul alb, parul negru si de inaltime normal. Sanii ei mari si bucurosi, dezveliti in parte si liberi in totalitate ii confereau o a doua fiinta, sau cel putin asa am inteles eu, privindu-i bluzita galbena, - bluzita torturata crunt, caci se chinuia sa sustina acele mici minuni (nu mici ca dimensiune ci mici ca minune). A trecut grabita pe langa mine si pret de doua secunde duse, doua intoarse, pentru a-mi definitiva imaginea, pentru a o scrie si a o sigila pe retina mea, am fost partas si eu, numai cu gandul, la mii de gingasii, placeri imaginate si dulcegarii. Noi trei: eu, inconex si ametit, ea, grabita, plimbandu-si sanii in sus si in jos si chiar sanii ei, o fiinta separata, mergandu-i alaturi, cu unica misiune de a ma face sa visez.

Frumosi sani, frumoasa bluzita, frumoasa viata.

Nu imi amintesc trasaturile chipului ei, dar nici nu e de folos. Mi-e greu sa inteleg homosexualii, cu toata aceasta frumusete a femeii expunandu-se privirilor mele neinfranate, da, dar si admirative, bland obsesive si just capabile sa aprecieze frumosul.

Cearta cu mine

Stii ceva? Nu ma intereseaza deloc sa ma intorc la mine, cel din trecut, repetitivul ratat care niciodata un a facut nimic bun. Nimic durabil in timp. Pastrez doar o cutie cu amintiri dintr-un liceu, undeva pierduta, memorii despre un timp pe care un-l mai simt al meu. Nu ma intereseaza deloc sa ma intorc la aceleasi obsesii, aceleasi gandrui finite si redundante: sunt recurent, sunt intruchiparea noriei care este viata, care este universul. Nu am pretentia unui sfant, nici a inteleptului plin de sine: nu stiu nimic, de aceea imi permit totul. Ma confesez paginilor in alb pentru ca e mai productiv decat sa sparg pahare si farfurii. Nu stiu ce am de facut in viitor, si vreau sa repet: nu ma intereseaza ce voi face. Nu am venit aici sa demonstrez ceva, nici sa las urme in trecere. Sunt inutil, pentru ca toti suntem inutili, pentru ca existenta este inutila. De aceea eu ma cert cu mine insumi si lansez din pustiul meu, din mediocritatea si monotonia aceasta frustranta un strigat catre toti cei ce pot sa auda: vreau pe cineva, vreau sa ascult cum cineva imi spune, apoi imi demonstreaza: “eu pot sa te invat”.

Toata treaba asta cu: trebuie sa facem ceva, trebuie sa invat, trebuie sa muncim, trebuie, trebuie, trebuie. Oare nimeni nu s-a oprit sa se gandeasca un pic? Oare chiar suntem dobitoci ireversibili? Oare omul, ca fiinta, chiar nu mai poate crede in el?

…

As vrea sa ma transport intr-un salon alb, cu fotolii albe, cu patru pereti: doi albi, stralucitori, de un alb expresiv, curat, mat, iar ceilalti doi, plini de fotografii alb-negru: portrete ale unor trecatori din Madrid, Livia in prim plan, neclara, intr-o poza infocata gresit, cu doua cucoane in fond, privind clar spre obiectiv si susotind ceva. Alta poza cu promubei, unii mancand faramituri de pe ciment, altii privind atenti la picioarele turistilor curiosi, la mainile lor intinzand bucatele de paine si biscuiti. Porumbeii gandindu-se la enormitatatea de a fi om, intelegand parca tristetea constiintei, dar bucurandu-se de tovarasia blanda a porumbitelor, care sus pe-o creanga isi pun capul sub aripi zgribulite, asteptandu-si perechea. O alta fotografie cu batrani, unul cu basca si ochelari, o basca tipic vasca, neagra, ciulita in vant: unul ii semnaleaza celuilalt cu aratatorul, apropierea unor copaci, intr-un parc populat, in centrul capitalei, poate pe la Templul lui Debot, exact acolo, langa marele cadou facut poporului spaniol. Doi pereti plini de fotografii expresive, unele evocative, altele fara calitate, altele mai bune, iar unele fara sa insemne nimic: totul in alb si negru si tonuri de gri.

Solul acelei camere – nu pera mare, poate 30 de metri patrati, sa fie alb. Iar acele fotolii, doua la numar, chiar in centrul acestei camere mari. Pe cel din stanga stau eu, avand in spate un perete plin de fotografii, pe cel din dreapta sa stea acel cineva care sa-mi poata spuna ceva.

Eu il voi asculta, ii voi pune intrebari de genul: “exista Dumnezeu?”. sau: “care este sensul ultim al existentei?” Iar el, sau ea, edificator sa imi explice pe un ton calm, folosind cuvinte pline de intelepciune si magie, care ma vor urni din starea de stana de sare in care ma aflu – ca este totusi speranta.

Atunci, liber, fericit si plin de iubire, voi parasi salonul, iar viata mea se va fi schimbat pentru tot restul ei.

La plecare, fur de pe un perete o fotografie anume, ca o amintire a intalnirii care mi-a schimbat viata.