Sa nu ma caute

As vrea sa calatoresc, odata cu toamna
catre un loc singuratic,
poate o padure goala,
poate o padure plina de goliciuni,
poate - dar in orice caz padure - un loc cu doi copaci: unul verde mereu, unul galben, bolnav si ratacitor in statornicia lui.
Paradoxal,
dar evident si fara echivoc.
O casa, cu doua camere,
lumina sa motaie ametita din felinare cu gaz,
unul pe plita,
unul pe patul de paie, murdar si tare la stat,
ca o piatra pe care somnul meu
oboseste sa mai planga, visand dus de votca,
in fiecare noapte.
La masa de lemn, fereastra nu foarte bine inchisa,
ma vad de departe.
Stau langa pomul bolnav din gradina
si scriu in camera din fata mea.
Nici nu mai stiu de ce plang,
e, in orice caz, sentimentul rusinii: eu am esuat in cautarea fericirii.
sau mai bine zis in gasirea ei.
Stau asa o zi, stau doua,
mancad o coaja de paine,
mancand din fumul ce iese din plita de foc,
oua si paine si fum.
Singuratatea aceasta edificatoare este romantism,
n-am dreptul la tristete,
singura mea optiune este in continuare caderea,
sau mai bine zis plutirea inspre orbiri si mai mari.
N-am dreptul la suferinta,
dar nesimtirea aceasta doare mai tare decat un deget taiat,
nu cel de scriitor,
astfel vocea mea interioara n-ar mai exista,
nici macar in continua lamentare: stil de viata, modus operandi.

La masa aceea ma cuminec in pustiu.
lumina de pe plita s-a stins,
si nu stiu de ce, simt in oase frigul mai apasator ca oricand,
patul de piatra ma cheama,
indemnul copacului verde a tacut,
copacul bolnav, cu frunze cazute
ma amentinta in soapte nebune, apasatoare.
Mi-e frica de mine, mi-e frica de ziua cand copacul verde
va cadea, rapus de defrisarile intelectuale ale lumii.
Mi-e frica de tot ce inseamna alergare zadarnica: mi-e frica de viata.

Timpul absurdului a trecut,
framantarile romantismului s-au uitat de mult,
acum sunt slabe glume fara ecou.

Undeva, departe,
unde calatoria gandului este gratuita, de neoprit,
imi simt libertatea de a plange,
in somnul greu,
pe patul de piatra.

Si sa nu ma mai caute nimeni.
Sunt ocupat cu plansul,
mi-am castigat dreptul la suferinta,
aici, in ultima strofa a nemiluirii.

Buna ziua va rog!

Asa ar trebui sa sune orice salut, indiferent de ora la care se spune, dimineata, amiaza sau seara. Dar nu este posibil. De ce? Pentru ca intai se incepe cu speranta, adica "buna dimineata", se continua cu alimentarea iluziilor, "buna ziua" si apoi se termina prost "buna seara", caci seara, sau apusul inseamna intotdeauna esecul si dorinta de a reincepe cu "buna dimineata".

Ce sa faci, cand epuizat fizic si moral traiesti intr-o continua stare de seara, intr-un esec permanent, care te impinge usor spre declin? "Eu nu as fura niciodata, nu as frauda o banca, o asigurare sau o imobiliara, spre exemplu", asa imi spunea, poate ca nu cu aceste exacte cuvinte, o prietena, cu o seara in urma. Eu i-am replicat: inca mai crezi in lume, in regulile ei, iar ea, fara sa depuna efortul de a-mi intelege sublima subtilitate si profunzimea afirmatiei, a continuat cu discursul ei inocent.

Istoria ultimilor mei ani este istoria lamentarii continuate, totul ma face sa cred ca nu am iesire din viata: datorii, scoala, obligatii. Nu rezist psihic stresului. As vrea sa-mi mearga mai bine, sa ma pot pune literalmente cu "burta pe carte" si sa reusesc in viata. Nu e mult ceea ce cer. Dar Dumnezeul caruia m-am rugat, imi pune piedici.

Nu fac fata, ma linseaza disperarea, iar imprejur aud susurande si amentintatoare vocile tuturor: buna seara, buna seara...

Am ajuns sa colind orb incoace si incolo, fara niciun rezultat concret. Pe mine ma iubesc femeile usoare, dar au nevoie de bani. Prietenilor care m-au ajutat, acum le intorc spatele confuz, sa-mi ascund rusinea cate putin. Ma simt inferior, intr-adevar. Lipsit de posibilitatea de a spune: da, atunci cand sunt rugat. Unde este traista cu solutii divine ce mi s-a promis de nenumarate ori? Unde este multimea de experiente straine, dar intime, ale mele, ce-mi zburleau pielea de nenumarate ori, in nenumarate predici despre iubirea divina?

De fapt, am incetat de mult sa cred, cu toate acestea, in apogeul istoric al plangerilor si lamentarilor mele, m-am intors cu fata catre zeul necunoscut. Si in necunoscut raman, caci gura lui e muta, ca lemnul de toaca, obosit sa spun "toc" intre bataie si bataie.

Imi place semineul, imi place caldura cu care ma imbraca seara de seara cu care ma accepta. Sunt liber sa-mi spun buna seara, de-acum caderea e acceptabila, inevitabila, si poate, de dorit.

Pentru ca dimineata anilor ce urmeaza sa se transforme vreodata in ziua, am nevoie de putere, o putere exterioara, ceva ce nu depinde de mine, dar care pentru mine ar trebui sa fie totul.

Buna seara tuturor, buna dimineata.

Niciodata noapte buna, niciodata...

Ce sa facem sa murim cu totii (de ras)

Imi sorbeam cafeaua deconectat, in agitatia studenteasca a facultatii de jurnalism, privind cu ganduri inconexe, disperse si fugare catre zeci de posibilitati. Fumul inhalat voluntar ma debilita treptat, ametindu-mi spiritul, tremurandu-mi corpul si asa anemic, fata palida si prea galbena pentru a nu fi confundat, uneori, cu un asiatic. Asa, in starea aceea de slabiciune trupeasca si curand duhovniceasca, ma delectam cu urcusurile efemere ale ideilor si uitarea lor in momentul imediat urmator. Sunt obisnuit cu uitarea.

Prin fata mea, deodata si fara a ma fi avizat de impactul de 3 ore ce avea sa-l cauzeze hormonilor mei, s-a perindat o fatuca cu tenul alb, parul negru si de inaltime normal. Sanii ei mari si bucurosi, dezveliti in parte si liberi in totalitate ii confereau o a doua fiinta, sau cel putin asa am inteles eu, privindu-i bluzita galbena, - bluzita torturata crunt, caci se chinuia sa sustina acele mici minuni (nu mici ca dimensiune ci mici ca minune). A trecut grabita pe langa mine si pret de doua secunde duse, doua intoarse, pentru a-mi definitiva imaginea, pentru a o scrie si a o sigila pe retina mea, am fost partas si eu, numai cu gandul, la mii de gingasii, placeri imaginate si dulcegarii. Noi trei: eu, inconex si ametit, ea, grabita, plimbandu-si sanii in sus si in jos si chiar sanii ei, o fiinta separata, mergandu-i alaturi, cu unica misiune de a ma face sa visez.

Frumosi sani, frumoasa bluzita, frumoasa viata.

Nu imi amintesc trasaturile chipului ei, dar nici nu e de folos. Mi-e greu sa inteleg homosexualii, cu toata aceasta frumusete a femeii expunandu-se privirilor mele neinfranate, da, dar si admirative, bland obsesive si just capabile sa aprecieze frumosul.

Cearta cu mine

Stii ceva? Nu ma intereseaza deloc sa ma intorc la mine, cel din trecut, repetitivul ratat care niciodata un a facut nimic bun. Nimic durabil in timp. Pastrez doar o cutie cu amintiri dintr-un liceu, undeva pierduta, memorii despre un timp pe care un-l mai simt al meu. Nu ma intereseaza deloc sa ma intorc la aceleasi obsesii, aceleasi gandrui finite si redundante: sunt recurent, sunt intruchiparea noriei care este viata, care este universul. Nu am pretentia unui sfant, nici a inteleptului plin de sine: nu stiu nimic, de aceea imi permit totul. Ma confesez paginilor in alb pentru ca e mai productiv decat sa sparg pahare si farfurii. Nu stiu ce am de facut in viitor, si vreau sa repet: nu ma intereseaza ce voi face. Nu am venit aici sa demonstrez ceva, nici sa las urme in trecere. Sunt inutil, pentru ca toti suntem inutili, pentru ca existenta este inutila. De aceea eu ma cert cu mine insumi si lansez din pustiul meu, din mediocritatea si monotonia aceasta frustranta un strigat catre toti cei ce pot sa auda: vreau pe cineva, vreau sa ascult cum cineva imi spune, apoi imi demonstreaza: “eu pot sa te invat”.

Toata treaba asta cu: trebuie sa facem ceva, trebuie sa invat, trebuie sa muncim, trebuie, trebuie, trebuie. Oare nimeni nu s-a oprit sa se gandeasca un pic? Oare chiar suntem dobitoci ireversibili? Oare omul, ca fiinta, chiar nu mai poate crede in el?

…

As vrea sa ma transport intr-un salon alb, cu fotolii albe, cu patru pereti: doi albi, stralucitori, de un alb expresiv, curat, mat, iar ceilalti doi, plini de fotografii alb-negru: portrete ale unor trecatori din Madrid, Livia in prim plan, neclara, intr-o poza infocata gresit, cu doua cucoane in fond, privind clar spre obiectiv si susotind ceva. Alta poza cu promubei, unii mancand faramituri de pe ciment, altii privind atenti la picioarele turistilor curiosi, la mainile lor intinzand bucatele de paine si biscuiti. Porumbeii gandindu-se la enormitatatea de a fi om, intelegand parca tristetea constiintei, dar bucurandu-se de tovarasia blanda a porumbitelor, care sus pe-o creanga isi pun capul sub aripi zgribulite, asteptandu-si perechea. O alta fotografie cu batrani, unul cu basca si ochelari, o basca tipic vasca, neagra, ciulita in vant: unul ii semnaleaza celuilalt cu aratatorul, apropierea unor copaci, intr-un parc populat, in centrul capitalei, poate pe la Templul lui Debot, exact acolo, langa marele cadou facut poporului spaniol. Doi pereti plini de fotografii expresive, unele evocative, altele fara calitate, altele mai bune, iar unele fara sa insemne nimic: totul in alb si negru si tonuri de gri.

Solul acelei camere – nu pera mare, poate 30 de metri patrati, sa fie alb. Iar acele fotolii, doua la numar, chiar in centrul acestei camere mari. Pe cel din stanga stau eu, avand in spate un perete plin de fotografii, pe cel din dreapta sa stea acel cineva care sa-mi poata spuna ceva.

Eu il voi asculta, ii voi pune intrebari de genul: “exista Dumnezeu?”. sau: “care este sensul ultim al existentei?” Iar el, sau ea, edificator sa imi explice pe un ton calm, folosind cuvinte pline de intelepciune si magie, care ma vor urni din starea de stana de sare in care ma aflu – ca este totusi speranta.

Atunci, liber, fericit si plin de iubire, voi parasi salonul, iar viata mea se va fi schimbat pentru tot restul ei.

La plecare, fur de pe un perete o fotografie anume, ca o amintire a intalnirii care mi-a schimbat viata.

Absurdul ca religie

Absurdul ca mod de viata era productiv. Nu ma limita in niciun fel, barierele conventionale create de oameni pentru a ordona o viata plina de nedreptati si false iluzii ma lasau indiferent. In absurd, puneam legile umane la gunoi si divinitatea pe loc de cinste la picioarele mele. Nimic nu ma intrista, nimic nu-mi provoca durere, pentru ca neavand sens, nu starneau la nimic. Indiferenta totala, ca in cartile lui Camus si chiar mai mult. Lejeritatea cu care ma imbatam mergand pe toate caile vietii, nu-mi producea disgusturi, eram liber, liber sa ma bucur de absurdul vietii, liber sa rad de toate normele, obiceiurile si bunele lor maniere.

Si Doamne ce bine era.

Da, absurdul ca religie era bun. Cartile despre absurditatea vietii imi mentineau credinta vie: Cioran era un zeu mai mic. Credinta ca totul este desertaciune, prin urmare totul este trist, caci la sfarsit va trebui sa dau piept cu moartea cu propria mea disparitie in neantul etern.

Dar "A nu fi" inseamna mai mult decat absurdul, inexistenta depaseste plansul, inseamna totul si nimic, este absolutul catre care tindem. In stadiul acesta absurdul isi pierde virilitatea, iar ingamfarea cu care priveam peste ceilalti - eu, singurul posesor al adevarului - ma striveste.
In confrutnarea cu infinitul ma simt chill out, ma depersonalizez, ma privesc pe mine despinzandu-ma catre soare, catre tot, absurdul e absurd, eu nu mai simt nimic, nici macar atat: nu simt ca nu mai simt.

In volumele din Café del Mar starea de nesimtire linistita este universala. Amintiri? Regrete? Iluzii sau dorinte? Spirit, pasiune si minte, idealuri, vitejie? Totul se confunda pe ritmul integrarii in nimic, adica dispar in timp ce traiesc.

Am depasit absurdul.
Moartea culturii, moartea oricarei credinte. Dau totul pe o singura carte, care va fi - sic! - castigatoare: adica va fi. Cat de castigati iesim cu totii ... deja se stie. Nimic nu conteaza.
Sfarsitul istoriei lui Fukuyama, sfarsitul istoriei universale? Al societatilor? Dar de ce sa nu vorbim despre sfarsitul oricarei istorii individuale, sfarsitul meu ca om liber, sfarsitul prejudecatilor si al idealurilor, sfarsitul sperantei - un sfarsit care in mod paradoxal nu produce tristete, caci in desprinderea materiei ce ma tine legat nu vad intristare, vad linistea atomilor care se dezintegreaza la infinit.

Sunt un profet: ce-i va mai ramane lumii de vazut de acum in 50 de ani? Inainte de iminentul sfarsit al planetei, ne vom purifica cu totii, sfarsindu-ne intai, pentru ca drama fiintei imane sa fie de nesimtit. Dupa caderea economiilor mondiale, a consumului, ne ramane sa ne concentram in noi locatii, sa traim pentru a manca, continuand existenta in mod hippy, prefacandu-ne ca ne intereseaza, - si sa ne intereseze de fapt, - micile detalii.

Sfarsitului oricarui om, al oricarui gand, ii adaug moartea absurdului ca religie a multora, lasand noile tendinte sa se nasca, printre ruinele gandirii iluminate, a progresului ultimilor 200 de ani si al istoriei rasei omenesti.

Fericite tendinte acestea, cand vom invinge teama de necunoscut, murind inca in viata, cu sufletul impacat deplin: totul este liniste, mai presus de bine si de rau.

Sex on the beach

Imagineaza-ti ca ai o prietena artista pasionata de muzica, una dintre acelea care nu se multumesc cu putin, care isi dedica o buna parte din viata pentru a-si onora talentele cu care Dumnezeu a inzestrat-o. Canta, inregistreaza melodii cu diferiti artisti ca si ea, se intalneste cu compozitori si repeta, vizeaza ca intr-o zi ea va fi o stea pe scena muzicii, o artista conscarata care poate chema catre ea "come away with me... " fani, prieteni, simpli oameni ce o apreciaza pentru munca, talentul si daruirea ei. Ea este o stea cu lucire latenta, o stea in devenire accelerata, un diamant brut, inca nedescoperit. A avut incercari, a cantat pe ici pe colo, are melodii frumoase deja pregatite, unele pe disc, altele repetate si pregatite pentru lansare. Imagineaza-ti acum, vizioneaza cum aceasta dulce artista iti este o ex-iubita, intr-o oarecare lume, cu un oarecare trecut, cu multe amintiri, amare, mai frumoase, intr-o oarecare viata pe o planeta asemenea. Mergand mai departe, te gasesti acum intr-o masina, cu o alta fata, intr-un prezent mult mai oarecare... Ascultati intr-o masina, undeva, intr-un oras, un post de radio comun, sa-i zicem EuropaFm, intr-o sambata noaptea, poate ultima din martie 2008, sau poate nu... Fata cu care esti tocmai ti-a marturisit ca i-ar placea sa se bucure de amor pe plaja, sub lumina palida a soarelui ce sta sa apuna, semn ca totul apune intr-o lume banala, unde ignoranti ne bucuram de momente pe alocuri, zambind stupid ca americanii, alimentand sperante desarte dar cu efect sedativ bun. Fata te tine de mana, sunteti corpuri si minti vorbitoare, asteptand un moment prielnic pentru a da unda verde unei eventuale pasiuni.

Si chiar atunci, ca o minune divina, la radio asculti o piesa ce vorbeste despre pasiune pe plaja. Nu-ti vine sa crezi si totusi coincidenta exista. O melodie relaxanta, interpretata de o artista in devenire, o stea cu stralucire latenta, in accelerata prefacere. Sex on the beach, remarca fata ce te insoteste in tenebrele vietii. Iar tu nu iti gasesti loc intr-o lume bizara, pe o strada intunecata, intr-un oras adormit, umbrit de clarul de luna, intr-o lume oarecare, cu o fata oarecare.

Imagineaza-ti dilema: a fi sau a nu fi fidel unei amintiri, unui trecut apus, a raspunde sau nu unor cuvinte care de obicei deschid un basm, dar aici incheie un vis, - o realitate - "a fost odata romania, a fost odata amsterdam".
E firesc, intr-o viata incolora, pe o planeta fara nume, unde istoriile se suprapun varsand aceeasi pelicula gri peste oricare speranta.


Noapte buna lume, ramas bun iubire, adio viata, adio speranta.

Am dat frau imaginatiei de aici, dintr-o camera oarecare cu sifoniere albe ce ascund amintiri, ganduri si sentimente, ale unor vieti anume.

De moment se pare ca singura constanta de-a lungul vietii mele a fost mediocritatea. Un amestec de insuficienta inteligenta pentru a straluci, perpetua melancolie, lipsa de putere de munca, vointa deficienta, talent si gand metafizic. Sunt puncte ce definesc o umbra a unui "ar fi putut fi", regretat cu anticipare, ca un cancer ce avanseaza odata cu viata catre un punct indepartat, intr-o metastaza lenta si dulce de suportat. Din imensitatea oportunitatilor intalnite, un bilant negativ se creioneaza vizibil si irefutabil: taraganarea excesiva a tuturor deciziilor. Am ales, uneori am ales sa nu aleg - de multe ori, de prea multe, am ales prost - facand suma intre delasari si alegeri proaste. Realizarile mele in viata sunt infime. Tendinta insa, ma salveaza. Iar prietenii mei m-ar cunoaste la fel de bine ca mine, as ramane singurul care mi-as mai da o sansa, singurul care ar mai investi in mine.

Va urma...