Fabianni

Fabianni Belemuski

idei clare

Despre ce ne impiedica pe mine si pe tine sa fim ceea ce vrem sa fim, sa facem ceea ce vrem sa facem, ca o datorie morala – cum spunea Patapievici in excelentul roman de aventuri Zbor in bataia sagetii – pe care o avem fata de noi insine, despre asta imi place sa scriu, sa vorbesc. Plesu, in Minima Moralia, vorbea si el despre indemnul moral de a stimula pana la satisfacere acel eu interior nedeterminat de exigentele unui deloc sacaz “trebuie” cotidian. Nimic nu trebuie de-adevaratelea. Nimic.

Stiu, suna frumos pe hartie si la modul dezirabil, pentru un candva eliberator care, evident, niciodata nu va ajunge, dar este adevarat. Nimic nu trebuie facut.

Sa ma explic: viata este scurta. Am terminat explicatia.

Pentru ce sa-mi dedic zece ore din zi unui serviciu care imi ofera in schimb iluzia unei ocupatii benefice pentru mine? Chiar merita? Canalizarea energiei intr-un sens care ma anuleaza ca fiinta contemplativa a acestei minuni care este existenta, nu merita. In sensul acesta nimeni si nimic nu are legitimarea morala de a ma opri de la trairea, deci, devenirea conforma dorintelor acelui eu de care aminteam la inceput. Niciodata nimic.

De ce totusi muncim? De ce totusi facem ceea ce trebuie? E o intrebare cat se poate de serioasa si cine nu indrazneste sa-si inchipuie un raspuns acord cu potentialul de care dispune, isi refuza dreptul la libertate (vezi mizerabila Declaratie Universala a drepturilor omului).

E o certitudine ca planeta dispune de resurse pentru a alimenta intreaga populatie care o locuieste. Si este o alta certitudine ca prin munca unor putini, cei multi ar putea trai dispunand de confortul minim necesar: curent electric, apa curenta, etc.

Imi este greu sa apar o pozitie polemica, sa argumentez aici o teorie parte a unui dialog inepuizabil si nici nu este acesta scopul meu. Este numai o idee spusa in treacat care merita o minima reflectie.

Este cu mult mai interesant de observat pleiada de motive mai mult sau mai putin inventate care ne impiedica devenirea. Scriitorul care s-a obisnuit cu munca, cel care a facut un oficiu din pasiunea lui, a trecut mai intai prin focurile constructiei. Poate ca la inceput gasea mii de scuze pentru a amana, in definitiv, ceea ce vroia sa faca: ba un gasea locul potrivit, ba timpul ii era inamic, era cerut de infinite circumstante si oricum nu se putea concentra la scris acasa, prin urmare necesita sa intreprinda infructuoase calatorii pentru a scrie.

Multi scriitori talentati au renuntat tocmai din pricina efortului, reducand la tacere finalmente vocea interioara ce-i indemna la devenirea prin scris. Iar altii s-au invins si au facut ceea ce le-a placut sa faca, depundand efort si sarguinta, persistand incapatanati pana la primul succes, sau pana la prima carte publicata. Oricum, persistand.

Prin analogie, toti ne-am gasit candva pusi in situatia de a omori vocea care ne cerea sa facem pur si simplu ceea ce ne placea sa facem, in vederea obtinerii unor satisfactii mult mai imediate si mai confortabile.

Daca totul s-ar termina asa, nu ar fi dramatic, problema este ca de obicei frustrarile se nasc pe calea: dorinta interioara de devenire – renuntare – beneficiu imediat (si obligatiile reale se pot include ca beneficii negative).

Dar, cum spunea un personaj de-al lui Bernardo Bertolucci la finalul filmului Sheltering Sky (1990): Faptul ca nu stim cand vom muri ne face sa credem ca vom trai pentru totdeauna. De cate ori ai evocat acea dupa amiaza care ti-a schimbat viata? Poate de cinci ori. Si de cate ori ai admirat o luna plina? Poate de douazeci de ori in toata viata ta. Viata nu este eterna.

Ce s-a intamplat cu John

Buna ziua John, buna ziua. Ce s-a intamplat cu tine?

Ai aparut iarasi din umbra? Iti multumesc. Stiu ca esti efectul unei incetari, nu-mi pasa. Tu nu stii? Tu nu crezi? Mi se pare ca nu. Cateodata am impresia ca imi vrei raul. Esti prietenul meu cel mai bun, nu m-am indoit nicio clipa de asta, dar cateodata doar, cum ti-am spus, nu stiu ce ganduri necontrolate si infame imi storc constiinta: "John imi vrea raul". Ma trezesc noaptea dupa ce iau pastila de somn si umblu prin casa. E teribil. Sunt tare stresat. Stii proverbiala mea nepasare? Ei, am invatat lucruri noi despre mine. Nu sunt deloc nepasator. Sunt doar fricos. Temerea mea cea mai mare este ca nu cumva, recunoscand ca e frumos totusi sa traiesti, sa incerci, sa crezi si sa-ti doresti cineva, o entitate misterioasa, sa nu rada de mine. E absurd probabil, dar are logica. Pe mormantul lui Bukovski scrie: "Don´t try!" Tu mi-ai spus, imi amintesc seara aia cand ai venit fumat de Maria si mi-ai povestit lucruri fundamentale, cum le numeai tu. Te-am crezut, si mi-a parut rau. Stii, John, intre mine si tine este o diferenta de proiect. In timp ce eu ma lupt cu necazurile pe care singur mi le provoc, pentru a avea un scop momentan si continuu, tu traiesti fara plan. Oricat ma zbat sa ies din indoctrinarea bunastarii si a confortului, nu reusesc: cei care nu fac nimic sunt oarecum vinovati de ceva nedeslusit si confuz, un nu stiu ce pe care eu il refuz. Ce parere ai? 

Am o stare de ameteala, John. Ma doare inima. Am tensiunea ridicata si nu pot sa traiesc cu stresul. Lumea ma cere, ma cerseste pentru diferite si "justificabile" planuri, obiective, zic ei, de importanta. Imi cer texte, imi cer rezultate, imi cer carti, imi cer munca, sunt unii care ma vor pe mine, in carne. Ce sa fac? Daca renunt, macar pentru reconsiderari generale, intru in confuzia pe care mai sus o judecam. Daca "keep walking", ma invinovatesc pentru mediocritatea cu care raspund. Cerul meu nu-i inalt, John, si tu intelegi. De-asta ma bucur ca esti inapoi. Hai sa facem o plimbare sub semnul reclamei de mai sus: noi doi.

Sa nu te mire ca vorbesc cu tine. Esti singurul meu prieten. 

Keep walking John, keep walking...

Viata pe mess – partea I

Toate tampitele de-abia asteapta sa-si afiseze la status poza cu cretinul pe care-l numesc iubit. De obicei suna asa: „me and my love”, dar sunt si altele mult mai paradoxale precum „Am intrebari de pus, raspunsuri de dat, ganduri de ascuns, oameni de uitat”. Apar uneori ele, insfacate de dupa gat de bagabontul de serviciu, care desigur, nu le va mai rupe inima. Niciodata n-o va mai face, pentru ca, presimt ele, de data asta este „true love”. Daca le intrebi ce se intampla intai iti vor trimite un link in youtube, catre „Importanta unei clipe”, „video” cu texte de profunda filozofie: „traieste-ti clipa / daca vrei sa afli cat valoreaza / un an, intreaba un student care repeta un an de studiu. / ...o luna, intreaba o mama care a nascut un copil cu o luna mai devreme. / o saptamana, intreaba un editor al unui ziar saptamanal. / o ora, intreaba doi indragostiti care asteapta sa se intalneasca...” si asa mai departe. Ultima reflectie este de-a dreptul uluitoare, ea ne trimite la Einstein, care ne spunea ca timpul capata alte valente cu fiecare circumstante ale vietii, el trecand mai repede sau mai incet, de-adevaratelea. Timpul este relativ. Evident, aceste sublime ganduri pline de sensul vietii se desfasoara lent, pe fondul unor peisaje pe inserat, cu munti si mari linistitoare, sau palmieri si piramide care au rolul de a-ti induce o profunda stare de calm nemarginit. Muzica este „Halleluiah”, de la pelicula Shrek si totul este de-a dreptul divin. Uneori, in acorduri minore de pian dezlantuit tip Clayderman, aceleasi mesaje te trimit catre aceleasi lumi de dulci regrete, unde te intrebi daca nu cumva ai gresit vreodata in viata si daca nu cumva trebuie sa zambesti mai mult, sa ierti si sa spui vorbe bune. Riscul este mare, facand aceste drastice schimbari menite sa arate omenirii ca viata este scurta dar are sensul mai ales al clipei, facand efectiv gesturile omului tandru calmat si fericit in exces, metamorfozat de o lumina interiora la care a ajuns prin, iata, doua cantece de la Shrek, trecand in viteza prin toate etapele meditatiei transcedentale – salt miraculos si mai ales benefic – purtandu-te exact dupa inestimabila problema rezolvata, a zilei de azi, care este prima, din restul oricarei vieti, vei arata ridicol in fata unor oameni ursuzi care n-au niciun motiv sa zambeasca. E tarziu si trebuie sa ajunga la lucru. In metrou nu e loc de fete orgasmice pline de pace cosmica. Aceasta este drama celui care a prins esenta vietii: incercand sa arate si celorlalti (inevitabil el devine mult mai bun, prin pocairea rapida a carnii si a impulurilor) ca viata este lina si dulce, va fi privit ca un complet si irecuperabil idiot.

Dupa aceasta mica abatere de la subiectul initial dezbatut si dupa asimilarea completa a mesajului din youtube, ucis de regrete si plin de culpa decid si eu sa merg mai departe.

O intreb pe cretina care cu suflare de sfant traieste in delir si extaz ce s-a intamplat: „mi-am dat seama ca viata este scurta si trebuie sa ne bucuram de fiecare clipa. L-am intalnit pe Eduard si ne iubim la nebunie. Il asteptam de mult”. Bineinteles, nu ii pot spune, chiar si educat: „o adevarata coincidenta a fortelor universale, ca atunci cand – coincidenta – fulgerul loveste fierul pe care tii mana privind cu ochii inlacrimati inspre cer”. Nu, ma retrag tacut din calea fericirii brutale pe care nu o inteleg si nu o traiesc. Minunea facuta realitate. Ca orice minune, facuta trup, din verb, trebuie pastrata cu deplina piosenie si mai ales respectata. „Felicitari”, raspund, si ma arunc de la etajul noua. Sa fiu sigur.

Critica subiectiva a unei capodopere cinematografice (in multe din sensurile inimaginabile)

Cine, privind filmele lui Lars Von Trier, le confunda cu suferinta umana, fiind tentat sa exclame cu tristete artificial indusa: „asa e viata”, se insala profund. Ceea ce Lars arata prin – innegabil – arta sa, nu este fatalitatea existentei. Nici macar nu se impotriveste bunastarii, sau cruzimii capitalismului. El tinde sa exagereze ipocrizia normelor sociale – dar functionarea societatii se bazeaza pe respectarea unor norme basice, fara de care nu ar mai exista societate ci doar haos, faradelege.

Exagerand critica societatilor bunastarii, Lars Von Trier nu reuseste sa-si sensibilizeze atat cat si-ar dori, spectatorii. Tocmai din exagerarea aceasta rezulta inverosimilul filmelor sale.

Antichrist este cel mult un film despre femei, viata nu este asa, iar singurul spectacol  carora ne face partasi este al nebuniei. Desi exista posibilitatea ca intr-adevar sa fim cu totii nebuni, totusi nimeni nu crede acest lucru pe deplin. Nebunie si frica. Lars este primul nebun, primul care se teme.

Oripilat, mi-am acoperit ochii la vederea anumitor scene care - curios – sunt esenta filmului. Un prieten care ma insotea a remarcat faptul ca nu sunt puternic. I-am raspuns ca tocmai gestul meu m-a facut puternic.

Cel care arunca primul piatra nu este cu nimic mai sfant decat cel prins in pacat. Ba mai mult, cel care dispretuieste fara sa ofere macar iluzia unei salvari, nu are decat optiunea sinuciderii. In felul acesta, minciuna este mai de dorit decat dezbracarea de speranta.

Cu totii dispretuim raul si inca il percepem, contemplarea limitelor sale ultime nu ne face mai partasi ai binelui ci, poate, mai rai.

Iarna Pastelui fals

E toamna in Romania. Campanie electorala. Toamna electorala. Toamna sperantelor.

Niciodata, in scurta ei democratie, Romania nu a fost mai batjocorita de oferta política. Presedinti indezirabili, guverne mizerabile. Mincinosi. Vin sa contrazica memoria publica, vin cu nerusinarea specific nationala sa ne minta din nou. Cel care imi atrage atentia in mod deosebit este cel care promite bunul simt. Cata amagire infinita, cata murdarie sufleteasca. Pana la cer.

In doua luni comemoram douazeci de ani de la revolutia pe care nu mi-a fost inca dat sa o inteleg. Nici nu pretind sa o inteleg de acum in urmatorii douazeci de ani. I-am asimilat insa consecintele. Sangele acestui stupid people, a curs pentru iertarea pacatelor viitoare. Pacatele restructurarii securitatii, ale mineriadelor, pacatele clasei politice incipiente si aparte pacatele Tatucului nostru. Noi sarbatorim pastele in decembrie, dar sarbatorim pastele fals… Jertfa inutila, aici, la noi.

Ma duce gandul la betivul de Vali Sterian si imnul sau, betiv: mai bine golan, decat activist. Un lucru imi e clar, artistul Sterian nu a murit de rusine, pentru ca s-a simtit jenat de patarea de nespalat a idealurilor din decembrie 89. Oare lui Iliescu ii place acest hit? Oare l-a ascultat vreodata cu placere, seara, inainte de culcare? Omul cel mai relevant al sfarsitului de secol, pentru Romania, stie versurile pe dinafara. Trebuie sa le stie, le-a cantat si el propagandistic, continuand política vechii securitati. Le-a cantat, batjocorind pastele fals, inca de la inceput.

“A fost odata ca-n povesti, a fost in Romania” a ramas numai nota introductiva a unui basm. Ironic, inceputul Imnului Golanilor, n-a trecut niciodata pragul visului, ci s-a concretizat tot mai puternic intr-un rizibil modus Vivendi al unui intreg popor.

Asta este.

Daca m-ai intreba ce as putea face pentru tine sa nu mai fii atat de proasta nu ti-as raspunde nimic

Nu as sti ce sa-ti raspund. Desigur, as insirui un raspuns melodramatic, de genul: nu poti spune despre tine ca esti proasta, esti o fiinta umana demna de respect, nicio fiinta umana nu se poate caracteriza in astfel de termeni, sunt indignat de-a dreptul si te apreciez pentru calitatile tale osebite, care sunt: etc...

Dar raspunsul acesta nu ar fi decat o insiruire de bazaconii, de stupiditati goale si fara sens. Goale ca tine cand stai goala in pat si eu te apreciez nu pentru inteligenta ta ci pentru sanii tai veseli ca doi puisori de urs.

As putea sa raspund altfel: hei, nu esti o proasta. Trebuie sa inveti sa te iubesti mai mult si sa nu mai asculti de gura lumii, gura spurcata si netrebnica, invidioasa. Esti frumoasa si sexi, de-aia lumea se oftica...

Dar si raspunsul acesta ar fi doar apa de ploaie calda. In realitate nu cred nimic despre tine. Nu am nicio parere despre aptitudinile tale si nici nu ma intereseaza IQ-ul tau. Tot ce vreau de la tine este o noapte - sau mai multe nopti - sau jumatati de ora in timpul zilei, pentru distractie fara compromis. Evident, trebuie sa pretind ca-mi pasa si de sufletul tau, trebuie sa pretind ca ma preocup de mizerele tale nazuinte si planuri de viitor, de aceea iti cumpar: ruj, crema de fata, flori ieftine, pizza la pachet. Nu as vrea sa te jignesc oferindu-ti vreo carte, nu e treaba mea sa iti sugerez autori, sau istorii. Ce vrei tu sa devii, eu stiu, de aceea iti dau impresia ca poti fi: te plimb cu masina, ascultam manele la maxim, cobor geamul din dreapta si ma cert cu prostii care ma lezeaza in trafic, toate astea sub privirea ta incurajatoare de sub ochelarii mari, DoRce and Cavannah pe care ti i-am luat din tarabe de la targ.

Esti fata de cartier, stii ce vrei, stii ce loc trebuie sa ocupi in ierarhia femeilor frumoase si parsive care umbla cu bagabonti cu "b", care stie cand sa incaseze palme si sa se puna in genunchi pentru a cere iertare si pentru altele...
Faci totul pentru tine si mergi inainte pe propriile tale picioare, sau printre ele.
Eu te apreciez in parte pentru asta, pentru spiritul tau de supravietuire, ce as putea sa-ti ofer de fapt, dandu-ti o carte, dandu-ti o idee? Nefericire? Tu stii ce vrei mai bine.

Tu nu esti vinovata pentru ca eu, in loc sa-ti retin numele te-am dezbracat din priviri. Tu nu esti vinovata ca te imbraci provocator si indecent, tu nu esti vinovata pentru ca ai fundul tras inapoi si sanii mari si proeminenti. Tu nu esti vinovata pentru frumusetea ta inexpresiva, ca de papusa fara limbaj, fara semne...

Vezi bine, daca m-ai intreba ce as putea face pentru tine sa nu mai fii asa de proasta, nu ti-as raspunde nimic pentru ca nu m-ar preocupa vreodata in viata un asemenea subiect, dar mai ales, o zic din profundul respect pe care il am pentru femeile revizioniste si independentiste, pentru ca tu nu m-ai intreba niciodata asa ceva.