Ce sa facem sa murim cu totii (de ras)

Imi sorbeam cafeaua deconectat, in agitatia studenteasca a facultatii de jurnalism, privind cu ganduri inconexe, disperse si fugare catre zeci de posibilitati. Fumul inhalat voluntar ma debilita treptat, ametindu-mi spiritul, tremurandu-mi corpul si asa anemic, fata palida si prea galbena pentru a nu fi confundat, uneori, cu un asiatic. Asa, in starea aceea de slabiciune trupeasca si curand duhovniceasca, ma delectam cu urcusurile efemere ale ideilor si uitarea lor in momentul imediat urmator. Sunt obisnuit cu uitarea.

Prin fata mea, deodata si fara a ma fi avizat de impactul de 3 ore ce avea sa-l cauzeze hormonilor mei, s-a perindat o fatuca cu tenul alb, parul negru si de inaltime normal. Sanii ei mari si bucurosi, dezveliti in parte si liberi in totalitate ii confereau o a doua fiinta, sau cel putin asa am inteles eu, privindu-i bluzita galbena, - bluzita torturata crunt, caci se chinuia sa sustina acele mici minuni (nu mici ca dimensiune ci mici ca minune). A trecut grabita pe langa mine si pret de doua secunde duse, doua intoarse, pentru a-mi definitiva imaginea, pentru a o scrie si a o sigila pe retina mea, am fost partas si eu, numai cu gandul, la mii de gingasii, placeri imaginate si dulcegarii. Noi trei: eu, inconex si ametit, ea, grabita, plimbandu-si sanii in sus si in jos si chiar sanii ei, o fiinta separata, mergandu-i alaturi, cu unica misiune de a ma face sa visez.

Frumosi sani, frumoasa bluzita, frumoasa viata.

Nu imi amintesc trasaturile chipului ei, dar nici nu e de folos. Mi-e greu sa inteleg homosexualii, cu toata aceasta frumusete a femeii expunandu-se privirilor mele neinfranate, da, dar si admirative, bland obsesive si just capabile sa aprecieze frumosul.

Cearta cu mine

Stii ceva? Nu ma intereseaza deloc sa ma intorc la mine, cel din trecut, repetitivul ratat care niciodata un a facut nimic bun. Nimic durabil in timp. Pastrez doar o cutie cu amintiri dintr-un liceu, undeva pierduta, memorii despre un timp pe care un-l mai simt al meu. Nu ma intereseaza deloc sa ma intorc la aceleasi obsesii, aceleasi gandrui finite si redundante: sunt recurent, sunt intruchiparea noriei care este viata, care este universul. Nu am pretentia unui sfant, nici a inteleptului plin de sine: nu stiu nimic, de aceea imi permit totul. Ma confesez paginilor in alb pentru ca e mai productiv decat sa sparg pahare si farfurii. Nu stiu ce am de facut in viitor, si vreau sa repet: nu ma intereseaza ce voi face. Nu am venit aici sa demonstrez ceva, nici sa las urme in trecere. Sunt inutil, pentru ca toti suntem inutili, pentru ca existenta este inutila. De aceea eu ma cert cu mine insumi si lansez din pustiul meu, din mediocritatea si monotonia aceasta frustranta un strigat catre toti cei ce pot sa auda: vreau pe cineva, vreau sa ascult cum cineva imi spune, apoi imi demonstreaza: “eu pot sa te invat”.

Toata treaba asta cu: trebuie sa facem ceva, trebuie sa invat, trebuie sa muncim, trebuie, trebuie, trebuie. Oare nimeni nu s-a oprit sa se gandeasca un pic? Oare chiar suntem dobitoci ireversibili? Oare omul, ca fiinta, chiar nu mai poate crede in el?

…

As vrea sa ma transport intr-un salon alb, cu fotolii albe, cu patru pereti: doi albi, stralucitori, de un alb expresiv, curat, mat, iar ceilalti doi, plini de fotografii alb-negru: portrete ale unor trecatori din Madrid, Livia in prim plan, neclara, intr-o poza infocata gresit, cu doua cucoane in fond, privind clar spre obiectiv si susotind ceva. Alta poza cu promubei, unii mancand faramituri de pe ciment, altii privind atenti la picioarele turistilor curiosi, la mainile lor intinzand bucatele de paine si biscuiti. Porumbeii gandindu-se la enormitatatea de a fi om, intelegand parca tristetea constiintei, dar bucurandu-se de tovarasia blanda a porumbitelor, care sus pe-o creanga isi pun capul sub aripi zgribulite, asteptandu-si perechea. O alta fotografie cu batrani, unul cu basca si ochelari, o basca tipic vasca, neagra, ciulita in vant: unul ii semnaleaza celuilalt cu aratatorul, apropierea unor copaci, intr-un parc populat, in centrul capitalei, poate pe la Templul lui Debot, exact acolo, langa marele cadou facut poporului spaniol. Doi pereti plini de fotografii expresive, unele evocative, altele fara calitate, altele mai bune, iar unele fara sa insemne nimic: totul in alb si negru si tonuri de gri.

Solul acelei camere – nu pera mare, poate 30 de metri patrati, sa fie alb. Iar acele fotolii, doua la numar, chiar in centrul acestei camere mari. Pe cel din stanga stau eu, avand in spate un perete plin de fotografii, pe cel din dreapta sa stea acel cineva care sa-mi poata spuna ceva.

Eu il voi asculta, ii voi pune intrebari de genul: “exista Dumnezeu?”. sau: “care este sensul ultim al existentei?” Iar el, sau ea, edificator sa imi explice pe un ton calm, folosind cuvinte pline de intelepciune si magie, care ma vor urni din starea de stana de sare in care ma aflu – ca este totusi speranta.

Atunci, liber, fericit si plin de iubire, voi parasi salonul, iar viata mea se va fi schimbat pentru tot restul ei.

La plecare, fur de pe un perete o fotografie anume, ca o amintire a intalnirii care mi-a schimbat viata.

Absurdul ca religie

Absurdul ca mod de viata era productiv. Nu ma limita in niciun fel, barierele conventionale create de oameni pentru a ordona o viata plina de nedreptati si false iluzii ma lasau indiferent. In absurd, puneam legile umane la gunoi si divinitatea pe loc de cinste la picioarele mele. Nimic nu ma intrista, nimic nu-mi provoca durere, pentru ca neavand sens, nu starneau la nimic. Indiferenta totala, ca in cartile lui Camus si chiar mai mult. Lejeritatea cu care ma imbatam mergand pe toate caile vietii, nu-mi producea disgusturi, eram liber, liber sa ma bucur de absurdul vietii, liber sa rad de toate normele, obiceiurile si bunele lor maniere.

Si Doamne ce bine era.

Da, absurdul ca religie era bun. Cartile despre absurditatea vietii imi mentineau credinta vie: Cioran era un zeu mai mic. Credinta ca totul este desertaciune, prin urmare totul este trist, caci la sfarsit va trebui sa dau piept cu moartea cu propria mea disparitie in neantul etern.

Dar "A nu fi" inseamna mai mult decat absurdul, inexistenta depaseste plansul, inseamna totul si nimic, este absolutul catre care tindem. In stadiul acesta absurdul isi pierde virilitatea, iar ingamfarea cu care priveam peste ceilalti - eu, singurul posesor al adevarului - ma striveste.
In confrutnarea cu infinitul ma simt chill out, ma depersonalizez, ma privesc pe mine despinzandu-ma catre soare, catre tot, absurdul e absurd, eu nu mai simt nimic, nici macar atat: nu simt ca nu mai simt.

In volumele din Café del Mar starea de nesimtire linistita este universala. Amintiri? Regrete? Iluzii sau dorinte? Spirit, pasiune si minte, idealuri, vitejie? Totul se confunda pe ritmul integrarii in nimic, adica dispar in timp ce traiesc.

Am depasit absurdul.
Moartea culturii, moartea oricarei credinte. Dau totul pe o singura carte, care va fi - sic! - castigatoare: adica va fi. Cat de castigati iesim cu totii ... deja se stie. Nimic nu conteaza.
Sfarsitul istoriei lui Fukuyama, sfarsitul istoriei universale? Al societatilor? Dar de ce sa nu vorbim despre sfarsitul oricarei istorii individuale, sfarsitul meu ca om liber, sfarsitul prejudecatilor si al idealurilor, sfarsitul sperantei - un sfarsit care in mod paradoxal nu produce tristete, caci in desprinderea materiei ce ma tine legat nu vad intristare, vad linistea atomilor care se dezintegreaza la infinit.

Sunt un profet: ce-i va mai ramane lumii de vazut de acum in 50 de ani? Inainte de iminentul sfarsit al planetei, ne vom purifica cu totii, sfarsindu-ne intai, pentru ca drama fiintei imane sa fie de nesimtit. Dupa caderea economiilor mondiale, a consumului, ne ramane sa ne concentram in noi locatii, sa traim pentru a manca, continuand existenta in mod hippy, prefacandu-ne ca ne intereseaza, - si sa ne intereseze de fapt, - micile detalii.

Sfarsitului oricarui om, al oricarui gand, ii adaug moartea absurdului ca religie a multora, lasand noile tendinte sa se nasca, printre ruinele gandirii iluminate, a progresului ultimilor 200 de ani si al istoriei rasei omenesti.

Fericite tendinte acestea, cand vom invinge teama de necunoscut, murind inca in viata, cu sufletul impacat deplin: totul este liniste, mai presus de bine si de rau.

Sex on the beach

Imagineaza-ti ca ai o prietena artista pasionata de muzica, una dintre acelea care nu se multumesc cu putin, care isi dedica o buna parte din viata pentru a-si onora talentele cu care Dumnezeu a inzestrat-o. Canta, inregistreaza melodii cu diferiti artisti ca si ea, se intalneste cu compozitori si repeta, vizeaza ca intr-o zi ea va fi o stea pe scena muzicii, o artista conscarata care poate chema catre ea "come away with me... " fani, prieteni, simpli oameni ce o apreciaza pentru munca, talentul si daruirea ei. Ea este o stea cu lucire latenta, o stea in devenire accelerata, un diamant brut, inca nedescoperit. A avut incercari, a cantat pe ici pe colo, are melodii frumoase deja pregatite, unele pe disc, altele repetate si pregatite pentru lansare. Imagineaza-ti acum, vizioneaza cum aceasta dulce artista iti este o ex-iubita, intr-o oarecare lume, cu un oarecare trecut, cu multe amintiri, amare, mai frumoase, intr-o oarecare viata pe o planeta asemenea. Mergand mai departe, te gasesti acum intr-o masina, cu o alta fata, intr-un prezent mult mai oarecare... Ascultati intr-o masina, undeva, intr-un oras, un post de radio comun, sa-i zicem EuropaFm, intr-o sambata noaptea, poate ultima din martie 2008, sau poate nu... Fata cu care esti tocmai ti-a marturisit ca i-ar placea sa se bucure de amor pe plaja, sub lumina palida a soarelui ce sta sa apuna, semn ca totul apune intr-o lume banala, unde ignoranti ne bucuram de momente pe alocuri, zambind stupid ca americanii, alimentand sperante desarte dar cu efect sedativ bun. Fata te tine de mana, sunteti corpuri si minti vorbitoare, asteptand un moment prielnic pentru a da unda verde unei eventuale pasiuni.

Si chiar atunci, ca o minune divina, la radio asculti o piesa ce vorbeste despre pasiune pe plaja. Nu-ti vine sa crezi si totusi coincidenta exista. O melodie relaxanta, interpretata de o artista in devenire, o stea cu stralucire latenta, in accelerata prefacere. Sex on the beach, remarca fata ce te insoteste in tenebrele vietii. Iar tu nu iti gasesti loc intr-o lume bizara, pe o strada intunecata, intr-un oras adormit, umbrit de clarul de luna, intr-o lume oarecare, cu o fata oarecare.

Imagineaza-ti dilema: a fi sau a nu fi fidel unei amintiri, unui trecut apus, a raspunde sau nu unor cuvinte care de obicei deschid un basm, dar aici incheie un vis, - o realitate - "a fost odata romania, a fost odata amsterdam".
E firesc, intr-o viata incolora, pe o planeta fara nume, unde istoriile se suprapun varsand aceeasi pelicula gri peste oricare speranta.


Noapte buna lume, ramas bun iubire, adio viata, adio speranta.

Am dat frau imaginatiei de aici, dintr-o camera oarecare cu sifoniere albe ce ascund amintiri, ganduri si sentimente, ale unor vieti anume.

De moment se pare ca singura constanta de-a lungul vietii mele a fost mediocritatea. Un amestec de insuficienta inteligenta pentru a straluci, perpetua melancolie, lipsa de putere de munca, vointa deficienta, talent si gand metafizic. Sunt puncte ce definesc o umbra a unui "ar fi putut fi", regretat cu anticipare, ca un cancer ce avanseaza odata cu viata catre un punct indepartat, intr-o metastaza lenta si dulce de suportat. Din imensitatea oportunitatilor intalnite, un bilant negativ se creioneaza vizibil si irefutabil: taraganarea excesiva a tuturor deciziilor. Am ales, uneori am ales sa nu aleg - de multe ori, de prea multe, am ales prost - facand suma intre delasari si alegeri proaste. Realizarile mele in viata sunt infime. Tendinta insa, ma salveaza. Iar prietenii mei m-ar cunoaste la fel de bine ca mine, as ramane singurul care mi-as mai da o sansa, singurul care ar mai investi in mine.

Va urma...

Duceti-va in munti

"Munti", din titlul expunerii este un eufemism, desigur, dar il folosesc nu pentru ca vreun CNA al internetului ar sta la panda, ci pentru ca nici in sinceritatea mea nu vorbesc asa. Nu trimit lumea, indivizii unul cate unul la dracu, caci sunt un aparator al tot ce inseamna uman, debil, trecator, pacatos, efemer si tragic.
Johny Depp, in filmul "Libertinul" i-a trimis pe toti in munti, bucurandu-se de tot ce poate viata sa ofere, pentru ca apoi, ca un proscris sa se retraga din ea, fiind inca in viata, resemnat ca ultimul, dar cu satisfactia ca a trait pe valuri ca nimeni altul. Cunostea consecintele, caci nimic nu e gratis pe aici, cu toate acestea le-a acceptat. Diferenta dintre cel care isi suporta crucea cu stoicism si cel care se impiedica la tot pasul de lucruri mici, este ca primului ii este usor compromisul unei vieti mai caste, pornind de la o decizie "pocaitoare" iar celalalt traieste ca un frustrat toata viata.
De ce a omorat Hitler in stanga si in dreapta cu o cruzime aparent nejustificata? Probabil pentru ca avea un mic penis si nu era capabil sa satisfaca nicio femeie. Dar desigur, nimeni nu s-a gandit la asta, preferam explicatii mult mai extraterestre pentru ca suntem cu totii frustrati in fata mortii. Rasputin, prin comparatie, ar fi fost probabil conducatorul sigur pe el si lumea l-ar fi acceptat si iubit pana la capat, unificand sub bagheta lui intreaga lumea. Numai ca nu s-a nascut la vremea potrivita...

De ce ar merita viata traita chiar cu frustrarea permanenta a unei morti sigure? Motivele sunt simple, chiar daca suna a gandire coelhiana. Unul dintre ele este mirosul de salcam taiat pe care l-am simtit chiar ieri, lucrand la construirea unei case cu o grinda ce avea rolul de sustinator al tavanului. Asa de "real" am fost transportat in padurile in care petreceam cu 7 ani in urma tabere de copii, incat am inteles esenta vietii. E o necesitate aceasta, de a-ti simti viata plina, iar ieri a fost experienta cu grinda, astazi savoarea cafelei.

Ma gandeam sa candidez pentru presedentie intr-o buna zi. Am parcurs mental pasii pentru a ajunge acolo si mi-a rezultat inmiit mai usor decat, spre exemplu, functia de presedinte al uniunii adventiste. Ca sa fii presedinte de club in biserica adevarata, trebuie sa indeplinesti calitati pe care eu oricum nu le am: sa ai o fata blajina, sa pari spiritual, sa fumezi norisori si sa fii nu numai doctor in indoctrinare ci tu insuti un adept infocat al umilintei imbibate de recunostinta revelatiei instrainate, de exemplu a unei femei cu nume alb.
Asa stand lucrurile in viata de zi cu zi, raman cu lenea mea, resemnat inainte de a avea ocazia sa probez din tot ce mi-ar putea elimina frustrarile, dar cu speranta ca intr-o zi imi voi putea scrie cu seriozitate gandurile pe hartie, dand unei perioade mai lungi, sens.
Am visat ca eram complice la asasinarea unui om. Senzatia de asasin complice imi pare oribila, e semn bun. Va fi semn rau cand doar oribila si nimic mai mult, imi va parea asasinarea directa a tot ce ma poate tine cald, adica viu.

Deocamdata iubesc. Are cineva o cruce pentru mine? Daca nu, pregatiti-o, poate peste putin timp va voi cere pedeapsa mea.

Expresii ale schimbarii

M-am intalnit in ultima vreme - intamplator - cu diversi autori, savanti de renume mondial, dar si cu aparatori necunoscuti, dar metodici si ordonati, ai teoriei evolutioniste. Propriile mele tenebre ma imping catre aceasta "noua lumina" dar nu cu dorinta insetatului de a-si stinge setea band un pahar mare cu apa, ci mai degraba cu ochii indiferentului care a invatat un lucru elementar: nimeni nu are adevarul despre nimic. Premisa nu se doreste adevarata, deoarece nu exista certitudine absoluta, dar in tiparul intelegerii realitatii noastre mizere, obscen de monotona, capata o oarecare validitate.
Asadar, Richard Dawkins imi induce prin best-sellerul lui "Gena egoista", printre altele, ideea ca este de-a dreptul imposibila o delimitare a naturii omului binomica, dihotomica: carne - spirit, asa cum a sugerat Descartes, si mai ales, asa cum a intuit o umanitate intreaga din veac in veac.
Indrazneala si nesabuinta acestui om, care scrie cu sinceritatea celui care crede ca s-a apropiat de cheile vietii, merge departe. El arunca la gunoi tot ce se dorea a fi un raspuns la intrebarea: "Care este sensul vietii?" - inainte de 1859, anul I al tuturor darwinistilor.
Viata nu are sens, mai mult decat simpla ei traire si lupta pentru supravietuire, adica selectia naturala pura. Atat. Nimic transcendental, nimic dumnezeiesc, nimic altceva decat eterne reactii chimice.

***

Ultima oara cand am fost la ea acasa, "curatase" peretii camerei ei de tot ce ii putea aminti de mine. Se decisese sa ma stearga complet din memoria ei. Vroia sa invinga dependenta de mine, sa faca alte lucruri, sa fuga de tot ceea ce o ranise atat de mult: eu. Si prin extensie, amintirile mele: poze, biletele, putinele cadouri, felicitari, etc.
La mine lucrurile stateau la fel. Poze de-ale ei impanzind camera, carti daruite, vederi din locuri vizitate si alte obiecte cu minima valoare materiala, dar cu multa insemnatate spirituala. De ce?
Pentru ca mie nu-mi era greu privind pozele, pentru ca mie inima nu-mi crapa de durere cand ma gandeam la ea, impins de amintiri. De aceea camera mea a ramas la fel.
Pentru ca eu, fara sa inteleg cand, m-am intors cu fata catre reactiile chimice eterne, luand posibilitatea nesensului vietii ca singura valida. Nu o gandesc, nu o cred, dar o traiesc. Zilnic, intr-o triviala lupta cu banalitatea, pe aici pe la noi, unde temperatura este intotdeauna la fel, chiar daca gradele fluctueaza, pe aici pe la noi, unde nesimtirea se confunda ades cu integritatea morala.

Totusi sper ca intr-un viitor - chiar incert - sa incep a crede, marunt, apoi confuz, apoi din ce in ce mai puternic si statornic, ca am lasat amintirile din camera mea cu un motiv anume, altul decat indiferenta unuia care a crezut inconstient ca viata nu are niciun sens...