Intrebari nebune care imbolnavesc de Nimic

Nu contempla abisul! De cele mai multe ori contemplarea implica ratacirea in el.  Cuvintele un sunt suficiente pentru a descrie hidosenia conceptul de nihil. Nu e vorba despre conceperea oarecum melancolica si chiar tardiv-romantica a lui Cioran a nimicului ci despre puterea de atractie irezistibila pe care viziunea oribila a nimicului o reprezinta pentru mintea infima. Nimicul inseamna prapastia in care cazi atunci cand iti dai seama ca esti in picaj de cand ai ajuns aici. Reactia mintii poate fi decisiva si de cele mai multe ori sistemul de autoaparare reactioneaza intelept oferind singura cale de scapare, de ramanere in lume, de preferinta viu: schizofrenia.

Nimicul este sa te apleci inspre tine si sa nu poti vedea nimic, din simplul motiv pentru ca nu este nimic de vazut. Este atunci cand incepi sa te percepi ca un flux de coduri virtuale, intr-o lume a corzilor: tu, format din corzi care vibreaza intr-un anumit fel, facandu-te viu si, dramatic, constient ca esti viu, ca Esti si ca esti asa cum te simti: corzi, energie, aceeasi energie care constituie o piatra sau o frunza putreda. Omul ar fi nimic mai mult decat dispunerea deosebita a fluxului de corzi. Dar fiind format din atomi, atomii din corzi, omul este egal cu un sarpe, egal cu un cal, egal cu excrementele pe care le elimina din organism, dupa ce mananca. Nimicul este atunci cand incepi sa te simti din ce in ce mai mult un cod binar, operand identic cu un calculator.  

“Feriti-va de intrebarile nebune”, zicea Sfantul Pavel. Intrebarile nebune au de-a face cu o voita vointa a cunoasterii care ni se arata de la inceput imposibila. Pozitia cea mai inteleapta este deci ramanerea in sirul vietii, aici, in norme, in societate, in amor, in credinta, in mister, in casatorie, in copii, in cariera, in frumos, in bine. Optiunea cea mai tentanta este insa investigarea fara instrumentele necesare. De aceea este o nebunie. E ca si cand vanatorul ar merge la omorat ursi cu mainile goale sau cu pietricele din parau. Cine se fereste de intrebarile nebune ramane compromis cu viata, cu constructia sociala, si teoretic are mai multe sanse de a reusi in viata dupa modelul social. Cine, avantandu-se in abis reuseste in viata dupa modelul social, o face intotdeauna fortuit, fara scop precis.

Admiratia pentru nimic, caderea in fascinare, produce cu spectatorul o relatie exclusiva in care nimic altceva nu poate avea prioritate si in care nimic altceva nu poate prezenta o importanta deosebita. Autentica admiratie pentru nimic se termina intotdeauna rau: sinucidere, de exemplu. Nimic, si in afara lui, nimic posibil. Hidosenia  este o boala care se naste in minte si contagiaza sufletul (inteles ca pofta de viata). Dar este o boala de care decid, la un moment dat, sa ma imbolnavesc. Cand hidosenia acapareaza viata, oamenii mor de tristete. Organismele se imbolnavesc de fapt de aceea. ¿Cum ma, adica chiar sa nu fie nimic?, intreba Maria revoltata de mangaierea involburata a perspectivei. Chiar nimic!

Tot ce putem gandi mai elevat, mai inalt si mai excels este nimic. Dar nimicul dispune de gloria pe care restul nu o are. Nimicul este intr-adevar totul, in afara de ceea ce este. Si totul ne inghite, in tot, noi suntem. In nimic, noi suntem. Paradoxal. Tatal nostru este nimicul. Din el, noi. Noi suntem dati in nimic, din nimic. Noi suntem ceva, din nimic. Facuti din nimic. Noi suntem ceva.

Intrebarile nebune il indeparteaza pe om de creator. Creatorul, inteles in orice fel, inclusiv ca moment initial al Big-Bangului, il tine pe om viu. Vrea sa il tina viu. Omul ramane viu contamplandu-si creatorul. Viu si activ, proiectiv, compromis cu existenta. In afara creatorului, fara a se raporta la Ceva trasncendent, binele, frumosul, Dumnezeu, etc. omul nu poate fi. Viata avea nevoie de creator pentru a ramane viata: aceasta minciuna fundamentala si paradoxala totusi. Avem un creator care nu e Creator, credem in ceva care nu este Ceva. E singura forma de a supravietui odata ce-am descoperit moartea. Minciuna care contine adevar.

Suntem oare singurele fiinte care au descoperit ca mor? Sau nu avem intelegerea necesara pentru a asimila ca de fapt orice forma de viata isi poarta in sine-si drama disparitiei? Nu vorbim de concepte simpliste ca tristete, deprimare, si totusi moartea inscrisa in viata trebuie necesarmente sa-si lase amprenta in fiecare suflare de viata de pe pamant.

Mitul lui Sisif vorbeste despre istoria aparitiei vietii. Viata este o minune si totusi componenta ei dramatica, moartea inscrisa in ea, poate coroziona sufletul intr-o forma brutala. Mitul lui Sisif vorbeste despre acelasi lucru, oricand, inca de la inceput si pentru totdeauna.

Iar efectul cel mai practic si mai distructiv al Aceluiasi Lucru, al fascinatiei pentru nimic, a patrunderii intunericului in suflet, stingand lumina, oprind povestirea, oprind legenda, oprind mecanismul vital reactionar, este pierderea identitatii, este des-indragostirea, este imbibarea cu abur confuz a amintirilor. Amintirile si experienta, lucrurile care au insemnat intr-adevar ceva, candva, pentru bolnavul de nimic nu mai au acum nicio relevanta. Iar amintirile suntem noi. Un om fara istorie nu poate fi om. Un om fara amintiri nu poate recurge la el insusi pentru a se defini zilnic, in contextele infinita pe care viata le ofera.

Pierzand consistenta si insemnatatea propriei istorii, nimic din ce s-ar mai putea face in continuare, aceste cladiri derizorii, nu mai poate insemna nimic, niciodata. Efectul practic si pervers este desancorarea din viata. Este tarmul unei insule la care te opresti, singur, in timp ce toti ceilalti isi continua drumul pe mare, fara sa caute insule. Feriti-va de intrebarile nebune. Efectul cel mai brutal este ca NU SE MAI POATE POVESTI NIMIC. Ce ai mai facut? Ce s-a intamplat? Cum a reacionat? Ce ai de gand sa faci la examen? Ce vrei sa pregatesti? Unde sa lucrezi? Cand si cu cine sa te casatoresti? Cati copii sa ai?

Ce? Ce? Ce?

Intr-o zi, omul bolnav de nimic va tacea, apoi se va imbolnavi fizic si va sfarsi. Bolnavul autentic.

Nimic de spus. Nimic de povestit. Nimicul hidos opreste legenda. Iar legenda este intotdeauna motorul vital. Legenda este atunci cand subiectul povesteste ca s-a intamplat ceva, orice, iar hidosul este atunci cand subiectul afirma ca nu s-a intamplat nimic. Si totusi exista poveste: povestea care are loc doar in unicul si misteriosul camp de lupta: mintea omului. Doar aici, la acest nivel, se poate povesti cum odata eram legendar si cum am cazut din legenda, cum acum ma compromit din nou, resemnat, devenind din nou, legendar, pentru ca apoi sa cad din nou din legenda.

Asa spuse lucrurile este lesne de inteles de ce un eventual Dumnezeu a pus in noi credinta. Credinta, care nu este certitudine, actul intelept al ramanerii in creator, este singura forma de comunicare cu Dumnezeu. Credinta pusa in om este darul cel mai sincer pe care Dumnezeu l-ar fi putut da omului. Credinta, stiind totusi ca exista moarte in tot, era singura cale prin care Dumnezeu s-ar fi putut revela, pentru ca omul sa-l poata intelege pe Dumnezeu, contamplandu-l la scara universala: un Dumnezeu care crede el insusi, si in acelasi timp se lupta cu necredinta, care este inevitabilitatea contemplarii nimicului. Un Dumnezeu care isi traieste propria drama. Trebuia sa fim dotati cu credinta pentru a putea trai chiar si numai atat cat traim. E ca si cum am deduce ca de fapt nici Dumnezeu nu este etern si El stie lucrul acesta. De aceea se spune ca suntem facuti dupa chipul si asemanarea Lui.

Succes in viata!

Fabianni

Fabianni Belemuski

idei clare

Despre ce ne impiedica pe mine si pe tine sa fim ceea ce vrem sa fim, sa facem ceea ce vrem sa facem, ca o datorie morala – cum spunea Patapievici in excelentul roman de aventuri Zbor in bataia sagetii – pe care o avem fata de noi insine, despre asta imi place sa scriu, sa vorbesc. Plesu, in Minima Moralia, vorbea si el despre indemnul moral de a stimula pana la satisfacere acel eu interior nedeterminat de exigentele unui deloc sacaz “trebuie” cotidian. Nimic nu trebuie de-adevaratelea. Nimic.

Stiu, suna frumos pe hartie si la modul dezirabil, pentru un candva eliberator care, evident, niciodata nu va ajunge, dar este adevarat. Nimic nu trebuie facut.

Sa ma explic: viata este scurta. Am terminat explicatia.

Pentru ce sa-mi dedic zece ore din zi unui serviciu care imi ofera in schimb iluzia unei ocupatii benefice pentru mine? Chiar merita? Canalizarea energiei intr-un sens care ma anuleaza ca fiinta contemplativa a acestei minuni care este existenta, nu merita. In sensul acesta nimeni si nimic nu are legitimarea morala de a ma opri de la trairea, deci, devenirea conforma dorintelor acelui eu de care aminteam la inceput. Niciodata nimic.

De ce totusi muncim? De ce totusi facem ceea ce trebuie? E o intrebare cat se poate de serioasa si cine nu indrazneste sa-si inchipuie un raspuns acord cu potentialul de care dispune, isi refuza dreptul la libertate (vezi mizerabila Declaratie Universala a drepturilor omului).

E o certitudine ca planeta dispune de resurse pentru a alimenta intreaga populatie care o locuieste. Si este o alta certitudine ca prin munca unor putini, cei multi ar putea trai dispunand de confortul minim necesar: curent electric, apa curenta, etc.

Imi este greu sa apar o pozitie polemica, sa argumentez aici o teorie parte a unui dialog inepuizabil si nici nu este acesta scopul meu. Este numai o idee spusa in treacat care merita o minima reflectie.

Este cu mult mai interesant de observat pleiada de motive mai mult sau mai putin inventate care ne impiedica devenirea. Scriitorul care s-a obisnuit cu munca, cel care a facut un oficiu din pasiunea lui, a trecut mai intai prin focurile constructiei. Poate ca la inceput gasea mii de scuze pentru a amana, in definitiv, ceea ce vroia sa faca: ba un gasea locul potrivit, ba timpul ii era inamic, era cerut de infinite circumstante si oricum nu se putea concentra la scris acasa, prin urmare necesita sa intreprinda infructuoase calatorii pentru a scrie.

Multi scriitori talentati au renuntat tocmai din pricina efortului, reducand la tacere finalmente vocea interioara ce-i indemna la devenirea prin scris. Iar altii s-au invins si au facut ceea ce le-a placut sa faca, depundand efort si sarguinta, persistand incapatanati pana la primul succes, sau pana la prima carte publicata. Oricum, persistand.

Prin analogie, toti ne-am gasit candva pusi in situatia de a omori vocea care ne cerea sa facem pur si simplu ceea ce ne placea sa facem, in vederea obtinerii unor satisfactii mult mai imediate si mai confortabile.

Daca totul s-ar termina asa, nu ar fi dramatic, problema este ca de obicei frustrarile se nasc pe calea: dorinta interioara de devenire – renuntare – beneficiu imediat (si obligatiile reale se pot include ca beneficii negative).

Dar, cum spunea un personaj de-al lui Bernardo Bertolucci la finalul filmului Sheltering Sky (1990): Faptul ca nu stim cand vom muri ne face sa credem ca vom trai pentru totdeauna. De cate ori ai evocat acea dupa amiaza care ti-a schimbat viata? Poate de cinci ori. Si de cate ori ai admirat o luna plina? Poate de douazeci de ori in toata viata ta. Viata nu este eterna.

Ce s-a intamplat cu John

Buna ziua John, buna ziua. Ce s-a intamplat cu tine?

Ai aparut iarasi din umbra? Iti multumesc. Stiu ca esti efectul unei incetari, nu-mi pasa. Tu nu stii? Tu nu crezi? Mi se pare ca nu. Cateodata am impresia ca imi vrei raul. Esti prietenul meu cel mai bun, nu m-am indoit nicio clipa de asta, dar cateodata doar, cum ti-am spus, nu stiu ce ganduri necontrolate si infame imi storc constiinta: "John imi vrea raul". Ma trezesc noaptea dupa ce iau pastila de somn si umblu prin casa. E teribil. Sunt tare stresat. Stii proverbiala mea nepasare? Ei, am invatat lucruri noi despre mine. Nu sunt deloc nepasator. Sunt doar fricos. Temerea mea cea mai mare este ca nu cumva, recunoscand ca e frumos totusi sa traiesti, sa incerci, sa crezi si sa-ti doresti cineva, o entitate misterioasa, sa nu rada de mine. E absurd probabil, dar are logica. Pe mormantul lui Bukovski scrie: "Don´t try!" Tu mi-ai spus, imi amintesc seara aia cand ai venit fumat de Maria si mi-ai povestit lucruri fundamentale, cum le numeai tu. Te-am crezut, si mi-a parut rau. Stii, John, intre mine si tine este o diferenta de proiect. In timp ce eu ma lupt cu necazurile pe care singur mi le provoc, pentru a avea un scop momentan si continuu, tu traiesti fara plan. Oricat ma zbat sa ies din indoctrinarea bunastarii si a confortului, nu reusesc: cei care nu fac nimic sunt oarecum vinovati de ceva nedeslusit si confuz, un nu stiu ce pe care eu il refuz. Ce parere ai? 

Am o stare de ameteala, John. Ma doare inima. Am tensiunea ridicata si nu pot sa traiesc cu stresul. Lumea ma cere, ma cerseste pentru diferite si "justificabile" planuri, obiective, zic ei, de importanta. Imi cer texte, imi cer rezultate, imi cer carti, imi cer munca, sunt unii care ma vor pe mine, in carne. Ce sa fac? Daca renunt, macar pentru reconsiderari generale, intru in confuzia pe care mai sus o judecam. Daca "keep walking", ma invinovatesc pentru mediocritatea cu care raspund. Cerul meu nu-i inalt, John, si tu intelegi. De-asta ma bucur ca esti inapoi. Hai sa facem o plimbare sub semnul reclamei de mai sus: noi doi.

Sa nu te mire ca vorbesc cu tine. Esti singurul meu prieten. 

Keep walking John, keep walking...

Viata pe mess – partea I

Toate tampitele de-abia asteapta sa-si afiseze la status poza cu cretinul pe care-l numesc iubit. De obicei suna asa: „me and my love”, dar sunt si altele mult mai paradoxale precum „Am intrebari de pus, raspunsuri de dat, ganduri de ascuns, oameni de uitat”. Apar uneori ele, insfacate de dupa gat de bagabontul de serviciu, care desigur, nu le va mai rupe inima. Niciodata n-o va mai face, pentru ca, presimt ele, de data asta este „true love”. Daca le intrebi ce se intampla intai iti vor trimite un link in youtube, catre „Importanta unei clipe”, „video” cu texte de profunda filozofie: „traieste-ti clipa / daca vrei sa afli cat valoreaza / un an, intreaba un student care repeta un an de studiu. / ...o luna, intreaba o mama care a nascut un copil cu o luna mai devreme. / o saptamana, intreaba un editor al unui ziar saptamanal. / o ora, intreaba doi indragostiti care asteapta sa se intalneasca...” si asa mai departe. Ultima reflectie este de-a dreptul uluitoare, ea ne trimite la Einstein, care ne spunea ca timpul capata alte valente cu fiecare circumstante ale vietii, el trecand mai repede sau mai incet, de-adevaratelea. Timpul este relativ. Evident, aceste sublime ganduri pline de sensul vietii se desfasoara lent, pe fondul unor peisaje pe inserat, cu munti si mari linistitoare, sau palmieri si piramide care au rolul de a-ti induce o profunda stare de calm nemarginit. Muzica este „Halleluiah”, de la pelicula Shrek si totul este de-a dreptul divin. Uneori, in acorduri minore de pian dezlantuit tip Clayderman, aceleasi mesaje te trimit catre aceleasi lumi de dulci regrete, unde te intrebi daca nu cumva ai gresit vreodata in viata si daca nu cumva trebuie sa zambesti mai mult, sa ierti si sa spui vorbe bune. Riscul este mare, facand aceste drastice schimbari menite sa arate omenirii ca viata este scurta dar are sensul mai ales al clipei, facand efectiv gesturile omului tandru calmat si fericit in exces, metamorfozat de o lumina interiora la care a ajuns prin, iata, doua cantece de la Shrek, trecand in viteza prin toate etapele meditatiei transcedentale – salt miraculos si mai ales benefic – purtandu-te exact dupa inestimabila problema rezolvata, a zilei de azi, care este prima, din restul oricarei vieti, vei arata ridicol in fata unor oameni ursuzi care n-au niciun motiv sa zambeasca. E tarziu si trebuie sa ajunga la lucru. In metrou nu e loc de fete orgasmice pline de pace cosmica. Aceasta este drama celui care a prins esenta vietii: incercand sa arate si celorlalti (inevitabil el devine mult mai bun, prin pocairea rapida a carnii si a impulurilor) ca viata este lina si dulce, va fi privit ca un complet si irecuperabil idiot.

Dupa aceasta mica abatere de la subiectul initial dezbatut si dupa asimilarea completa a mesajului din youtube, ucis de regrete si plin de culpa decid si eu sa merg mai departe.

O intreb pe cretina care cu suflare de sfant traieste in delir si extaz ce s-a intamplat: „mi-am dat seama ca viata este scurta si trebuie sa ne bucuram de fiecare clipa. L-am intalnit pe Eduard si ne iubim la nebunie. Il asteptam de mult”. Bineinteles, nu ii pot spune, chiar si educat: „o adevarata coincidenta a fortelor universale, ca atunci cand – coincidenta – fulgerul loveste fierul pe care tii mana privind cu ochii inlacrimati inspre cer”. Nu, ma retrag tacut din calea fericirii brutale pe care nu o inteleg si nu o traiesc. Minunea facuta realitate. Ca orice minune, facuta trup, din verb, trebuie pastrata cu deplina piosenie si mai ales respectata. „Felicitari”, raspund, si ma arunc de la etajul noua. Sa fiu sigur.

Critica subiectiva a unei capodopere cinematografice (in multe din sensurile inimaginabile)

Cine, privind filmele lui Lars Von Trier, le confunda cu suferinta umana, fiind tentat sa exclame cu tristete artificial indusa: „asa e viata”, se insala profund. Ceea ce Lars arata prin – innegabil – arta sa, nu este fatalitatea existentei. Nici macar nu se impotriveste bunastarii, sau cruzimii capitalismului. El tinde sa exagereze ipocrizia normelor sociale – dar functionarea societatii se bazeaza pe respectarea unor norme basice, fara de care nu ar mai exista societate ci doar haos, faradelege.

Exagerand critica societatilor bunastarii, Lars Von Trier nu reuseste sa-si sensibilizeze atat cat si-ar dori, spectatorii. Tocmai din exagerarea aceasta rezulta inverosimilul filmelor sale.

Antichrist este cel mult un film despre femei, viata nu este asa, iar singurul spectacol  carora ne face partasi este al nebuniei. Desi exista posibilitatea ca intr-adevar sa fim cu totii nebuni, totusi nimeni nu crede acest lucru pe deplin. Nebunie si frica. Lars este primul nebun, primul care se teme.

Oripilat, mi-am acoperit ochii la vederea anumitor scene care - curios – sunt esenta filmului. Un prieten care ma insotea a remarcat faptul ca nu sunt puternic. I-am raspuns ca tocmai gestul meu m-a facut puternic.

Cel care arunca primul piatra nu este cu nimic mai sfant decat cel prins in pacat. Ba mai mult, cel care dispretuieste fara sa ofere macar iluzia unei salvari, nu are decat optiunea sinuciderii. In felul acesta, minciuna este mai de dorit decat dezbracarea de speranta.

Cu totii dispretuim raul si inca il percepem, contemplarea limitelor sale ultime nu ne face mai partasi ai binelui ci, poate, mai rai.

Iarna Pastelui fals

E toamna in Romania. Campanie electorala. Toamna electorala. Toamna sperantelor.

Niciodata, in scurta ei democratie, Romania nu a fost mai batjocorita de oferta política. Presedinti indezirabili, guverne mizerabile. Mincinosi. Vin sa contrazica memoria publica, vin cu nerusinarea specific nationala sa ne minta din nou. Cel care imi atrage atentia in mod deosebit este cel care promite bunul simt. Cata amagire infinita, cata murdarie sufleteasca. Pana la cer.

In doua luni comemoram douazeci de ani de la revolutia pe care nu mi-a fost inca dat sa o inteleg. Nici nu pretind sa o inteleg de acum in urmatorii douazeci de ani. I-am asimilat insa consecintele. Sangele acestui stupid people, a curs pentru iertarea pacatelor viitoare. Pacatele restructurarii securitatii, ale mineriadelor, pacatele clasei politice incipiente si aparte pacatele Tatucului nostru. Noi sarbatorim pastele in decembrie, dar sarbatorim pastele fals… Jertfa inutila, aici, la noi.

Ma duce gandul la betivul de Vali Sterian si imnul sau, betiv: mai bine golan, decat activist. Un lucru imi e clar, artistul Sterian nu a murit de rusine, pentru ca s-a simtit jenat de patarea de nespalat a idealurilor din decembrie 89. Oare lui Iliescu ii place acest hit? Oare l-a ascultat vreodata cu placere, seara, inainte de culcare? Omul cel mai relevant al sfarsitului de secol, pentru Romania, stie versurile pe dinafara. Trebuie sa le stie, le-a cantat si el propagandistic, continuand política vechii securitati. Le-a cantat, batjocorind pastele fals, inca de la inceput.

“A fost odata ca-n povesti, a fost in Romania” a ramas numai nota introductiva a unui basm. Ironic, inceputul Imnului Golanilor, n-a trecut niciodata pragul visului, ci s-a concretizat tot mai puternic intr-un rizibil modus Vivendi al unui intreg popor.

Asta este.

Daca m-ai intreba ce as putea face pentru tine sa nu mai fii atat de proasta nu ti-as raspunde nimic

Nu as sti ce sa-ti raspund. Desigur, as insirui un raspuns melodramatic, de genul: nu poti spune despre tine ca esti proasta, esti o fiinta umana demna de respect, nicio fiinta umana nu se poate caracteriza in astfel de termeni, sunt indignat de-a dreptul si te apreciez pentru calitatile tale osebite, care sunt: etc...

Dar raspunsul acesta nu ar fi decat o insiruire de bazaconii, de stupiditati goale si fara sens. Goale ca tine cand stai goala in pat si eu te apreciez nu pentru inteligenta ta ci pentru sanii tai veseli ca doi puisori de urs.

As putea sa raspund altfel: hei, nu esti o proasta. Trebuie sa inveti sa te iubesti mai mult si sa nu mai asculti de gura lumii, gura spurcata si netrebnica, invidioasa. Esti frumoasa si sexi, de-aia lumea se oftica...

Dar si raspunsul acesta ar fi doar apa de ploaie calda. In realitate nu cred nimic despre tine. Nu am nicio parere despre aptitudinile tale si nici nu ma intereseaza IQ-ul tau. Tot ce vreau de la tine este o noapte - sau mai multe nopti - sau jumatati de ora in timpul zilei, pentru distractie fara compromis. Evident, trebuie sa pretind ca-mi pasa si de sufletul tau, trebuie sa pretind ca ma preocup de mizerele tale nazuinte si planuri de viitor, de aceea iti cumpar: ruj, crema de fata, flori ieftine, pizza la pachet. Nu as vrea sa te jignesc oferindu-ti vreo carte, nu e treaba mea sa iti sugerez autori, sau istorii. Ce vrei tu sa devii, eu stiu, de aceea iti dau impresia ca poti fi: te plimb cu masina, ascultam manele la maxim, cobor geamul din dreapta si ma cert cu prostii care ma lezeaza in trafic, toate astea sub privirea ta incurajatoare de sub ochelarii mari, DoRce and Cavannah pe care ti i-am luat din tarabe de la targ.

Esti fata de cartier, stii ce vrei, stii ce loc trebuie sa ocupi in ierarhia femeilor frumoase si parsive care umbla cu bagabonti cu "b", care stie cand sa incaseze palme si sa se puna in genunchi pentru a cere iertare si pentru altele...
Faci totul pentru tine si mergi inainte pe propriile tale picioare, sau printre ele.
Eu te apreciez in parte pentru asta, pentru spiritul tau de supravietuire, ce as putea sa-ti ofer de fapt, dandu-ti o carte, dandu-ti o idee? Nefericire? Tu stii ce vrei mai bine.

Tu nu esti vinovata pentru ca eu, in loc sa-ti retin numele te-am dezbracat din priviri. Tu nu esti vinovata ca te imbraci provocator si indecent, tu nu esti vinovata pentru ca ai fundul tras inapoi si sanii mari si proeminenti. Tu nu esti vinovata pentru frumusetea ta inexpresiva, ca de papusa fara limbaj, fara semne...

Vezi bine, daca m-ai intreba ce as putea face pentru tine sa nu mai fii asa de proasta, nu ti-as raspunde nimic pentru ca nu m-ar preocupa vreodata in viata un asemenea subiect, dar mai ales, o zic din profundul respect pe care il am pentru femeile revizioniste si independentiste, pentru ca tu nu m-ai intreba niciodata asa ceva.

egal

Care este verbul care ne defineste cel mai bine? Am scris deja despre supraevaluarea umanitatii? Cred ca da. A venit timpul sa vorbim despre verbul “a face”. Inainte de a o “face” as vrea sa pot folosi un limbaj fara personalitate, un limbaj fara partinire, in care cuvintele sa fie incapabile de a exprima, cu adjective, gradele. Un limbaj al perfectei egalitati, in care sa fie imposibil de raspuns la o simpla intrebare. Un limbaj fara cuvinte, caci intoarcerea in negura timpului pare tot mai dezirabila.

Am sa innebunesc intr-un final, stiam la inceputul acestui proiect – unica mea carte – ca pasii pe care ii vor da ma vor duce intr-acolo. Am sa mutesc, egalizat (uimit) de atata uratenie: uratenia de a fi orfan intr-o lume in care lectiile de viata imi par naluci, scenarii imposibile si halucinante, demonstratii ale prostului gust.

Se da cazul: lumea e de ras; acum avem prostul gust sa implementam norme sociale si disciplina, avem nesimtirea sa face seriozitate acolo unde nu-i decat un haz dement. Metafora care explica viata ca un joc, jocul nu foloseste la nimic, jocul este unica circumstanta in care suntem liberi, pentru ca ii acceptam regulile. Viata este un joc, regulile sunt normele convietuirii in societate. Daca poti, respira aici.

Era un biet erou, un tip ok, de nota zece, care a venit sa salveze lumea si sa o indrepte spre chestii si mai haioase: Dumnezeu, eternitate, etc. La un moment dat, scarbit de atata egalitate (mizerie, falsitate, norme, seriozitate, prostie, imbecilitate, avaritie, dragoste, noblete, salvare, sentimentalism) a strigat in piata: va rog, un loc unde sa respir. Atunci a aparut ca din senin bunul samaritean care l-a dus intr-un loc intunecat, o cloaca imputita si pestilentiala: poftim, respira aici. Se povesteste ca eroul n-a mai iesit niciodata din cloaca, a gasit acolo un loc in care putea respira, cloaca avea demnitatea sa fie sincera si sa fie ceea ce era. Afara totul era o cloaca deghizata in egalitate (sens al vietii, fericire, empatie, generozitate, bunatate).

Cei ca mine, aflati in imposibilitatea de a crede in nimic, cei egalizati, nu vad scapare nici la Dumnezeu. Oricum ar fi, existenta ar apasa la fel de mult pe umerii celui nepregatit sa suporte minciuna ce-i sta la baza.

E-adevarat, iubesc atat de mult viata incat imi e si frica sa o mai contemplu: cand ma destept din contemplare observ cu egalitate si egalitate (ciuda si mirare) ca au putut trece 7 ani pe langa mine si pus in fata obligatiei de a face bilantul, inteleg ca memoria de scurta durata este praf si fum.

Sunt filozoful care egalizat (dezgustat, ingretosat) de incapacitatea limbajului – cred in continuare ca aici este cheia existentei – prefera sa se comporte ca animalul. Oare in jungla, fara cuvinte, as putea fi fericit? E evident ca raman in societate, astept sa treaca anii peste mine si sa ma schimbe minunea pe care am incetat sa o mai banuiesc. In dragoste nu mai cred, imi ramane viziunea inevitabila a lui Dumnezeu vorbindu-mi, minune ce va avea loc in cele din urma cand eu voi fi incapabil sa mai articulez cuvinte, incapabil de planuri, de idei, egal (nebun).

Vreau sa fiu egal (ipocrit) – nu pot renunta la limbaj. Oricat am dezbate, oricat ne indemnam (exclusiv si pe alocuri) la meditatie, tot verbul cu pricina ne mana : facerea de lucrui ne defineste. Asa se explica existenta ulimilor sapte ani ai mei: eu am facut, nu am fost. Iar lucrul acesta ma debiliteaza pana la perplexitate.

Chiar nu exista nicio posibilitate?

Nici macar prozac? Nici Soma?

Stimuli pentru cadere

Si ma lasasem asa, intr-o parte, fara sa ma mai preocupe nimic; ma asternusem indoindu-ma chinuit pe patura aia moale. Patura cu care stiu ca te-ai invelit noaptea trecuta, sau acum doua nopti, sau cu o eternitate in urma. Iarba ma intepa provocandu-mi mici mancarimi pe picioare, prin pantaloni, dar nu-mi pasa. Incercam sa nu reactionez, sa omit disconfortul, sa omit insasi viata mea fara tine, caci nu mai conta nimic. Mai tarziu, dupa ce am adormit in involburarea gandurilor mele m-am trezit teapan si inghetat. Ma batuse soarele toata ziua, dar racoarea serii ma patrunsese mai adanc. Imi amintesc ca m-am ridicat chiaun si obosit, dar cu povara amintirii tale apasandu-ma, inghesuindu-ma din toate partile. Stiam ca era inutil sa continui sa ma intreb, inutil sa vorbesc, inutil totul. Mai experimentasem singuratatea inainte, mai traisem fara speranta si fara viitor, fara Dumnezeu. Dar cu tine era diferit. Preferam de mii de ori sa raman fara maini, fara ochi si fara suflet, dar sa stiu ca ma iubesti si ca te am langa mine mereu. Preferam cate in stele si pe pamant si nu le mai am vii acum, cosmarul s-a terminat si nu mai tin minte decat suferinta de ansamblu, preferam si nu mai prefer nimic ce are de-a face cu tine.

Scoala micilor mizerii

- In cinstea marelui nostru indrumator, lumina cararii pe care o urmam, care si anume ne´ce la salvatiune: slava lui Dumnezeu ca apus, scuzati, a pus, o lanterna divina in trup omenesc, sfantului nostru povatuitor! E...Wuite ca asa ne adunam aci, pentru a si anume proslavi marea lui Dumnezeu ingaduire. Si cum zice sfanta vociferatiune bisericeasca si sfanta din nou! - Nu vrem banii vostri, dar avem nevoie de ei!

- In cinstea micilor bucurii, adica a te bucura inseamna a fi cretin, caci acestea bag seama nu ascund mai mult decat false izvoare de viata (micile bucurii). Bucuria de gasi dimineata, cand merg la scoala, toate masinile parcate ordonat in curtea facultatii, astfel incat imi este imposibil sa mai gasesc vreun loc. Bravo!

- In cinstea oamenilor cu multe idei: numai ei, intepati de acul vanitatii pot scrie, pot crea. Fara aceasta mica mizerie, lumea ar fi cu mult mai plictisitoare.

Exercitii de impotmolire

Cred ca maturitatea atrage constienta de sine intr-o masura ce poate deveni frustranta. Matur, realizezi ca bilantul poate fi negativ, insa aflandu-te deasupra circumstantelor, privesti critic si intelegi, tragand concluzii, punand cap la cap firele confuziei care te-a impins pe ape tulburi pana acum, ca este momentul sa accepti ceea ce ai facut, cu toate consecintele, pentru a putea planifica solutii viabile.

1. Pentru inceput, nimeni nu e perfect. Este esential sa privesti alegerile facute ca pe alegeri facute si atat. Daca nu ai comis infractiuni deosebite, daca nu te-ai indepartat intr-atat de tine incat sa-ti fie imposibil de recunoscut frumusetea ciuntita, dar frumusete in fond, a lumii in care esti, atunci ai dreptul la o alta sansa. Nu exista acel faimos ultim tren, teoretic, suntem mereu in posesia dreptului de a incerca din nou reabilitarea. Pe termen lung, oricine se poate plictisi de tine, oricine te poate abandona, satul de esecul tau constant. Insa forta vitala care nu te-a parasit nicio clipa pana in prezent nu va permite ca si tu sa te detesti, prin urmare tu esti singurul care te iubesti nespus de mult, fiind gata mereu pentru o noua lupta.

2. Lamentarile nu folosesc la nimic. Este buna analiza exhaustiva, este bine sa gandesti profund, sa desparti firul in opt, sa intelegi "deceurile" tuturor circumstantelor care isi doresc o clarificare. Cel care evita expresii de genul: "asa sunt eu, n-am cum sa ma schimb", "ce-am facut am facut, acum nu mai conteaza", "lasa-ma-n pace, nu mai suport, hai ca plec" sunt persoane care merg la brat cu confuzia, care se plimba legate la ochi prin dulcea superficialitate, acolo unde uitarea este Dumnezeul, acolo unde nu exista relevanta trecutului, decat regrete tip holywood si decizii pripite de acelasi gen. Prin urmare este dezirabila o buna igiena a gandirii, prin exercitii ce pot rezulta dificile si noroioase, numite "exercitii de impotmolire", pentru ca asa le numesc eu. Daca intelegi de ce anume te-ai comportat de un anumit fel, daca prinzi esente, daca in loc de bantuiala prin viata alegi sa te proiectezi logic in proiecte, ai sanse in plus sa fii seren. Obiectivul nu este fericirea ci bucuria. "Zbor in bataia sagetii" explica lupta unei deveniri, lupta cu lenea gandirii si frumusetea de a intelege. Pentru ca atunci cand lucrurile sunt clare, planurile se definesc, apar inevitabil satisfactiile, zambetul singur: e secretul tau si esti multumit ca ai reusit.

Nu te teme de gandire, e buna pentru minte, e buna pentru suflet. Riscul este plansul fara folos. Nu trebuie sa ramanem la acest stadiu. Odata ce am observat mizeria in care ne-am zbatut, esecurile care ne-au definit ca persoane, punem in practica menasime de curatare.

3. Vointa? Ce vointa? Pentru mine, care trag acum concluzii este un fapt limpede ca n-am cunoscut insemnatatea, definitia nici aplicarea vointei. Ma aflu intr-un continuu schimb de stare, de care sunt perfect constient. Meditatia introspectiva nu ma ajuta, poate terapia psihologica, de moment nu am resurse financiare. Astazi pot fi optimist, dupa o noapte odihnitoare si in general lunga, sau pot avea caderi de genul: "viata nu are sens", "nu stiu ce sa fac", "simt ca am luat-o rau in jos", "am obosit, nu mai vreau nimic", etc. Imi asum si aceasta fateta a firii mele si o recunosc. Ma defineste pe jumatate. Cealalta jumatate iubeste viata, iubeste creativitatea, are idei bune, este optimista si dinamica. Traiesc intr-un vaiven constant, dar nu sunt impiedicat sa fiu si atunci cand sunt optimist. In general sunt in scris, atunci inspiratia coboara de pe varful limbii - si de mai sus - direct in scris. Cand sunt dinamic si jovial nu sunt inspirat. Scriu pentru a exersa, fac planuri de novela si ma lupt cu lenea. Am acceptat si am inteles ca aici, in stadiul limpede nu pot face insa, mare lucru. Entuziasmul este mai degraba o euforie amanata etern. Intotdeauna voi face ceva, dar nu acum, nu azi.

4. Proiecte. Nu am vointa dar am vointa de a intelege ca nu am vointa. Acceptand situatia, inteleg ca materialul din care sunt facut nu e de prima calitate. Nu sunt pur sange, om mare, cum spune Thomas Mann despre cei care sunt pur si simplu oameni mari si nici macar nu stiu ca sunt. Sunt mai degraba un vierme care stiind ca este, lupta sa devina fluture. Am totusi sanse, am dreptul la a le face prospere, ca toti ceilalti. Unii sunt fluturi prea devreme, apoi sunt molii. Nu am deci vointa, dar ma simt inspirat. Concluzia este ca pot totusi face ceva, vreodata. Din mii de proiecte, din mii de idei. Din atatea mizerii pe care le-am povestit, din atatea iluzii, se va alege unul, un proiect, care va deveni real. Nu mi-a placut facultatea. Acum sunt in ultimul an si lupt sa aprob examene care nu imi vor folosi la nimic. Sa fim clari si sinceri: majoritatea cunostintelor acumulate nu servesc. Cunosc un remediu: practica. Este singura carte de vizita care te poate acredita, iar titlul pe care il ai te recomanda. De aceea fac ceea ce nu imi place sa fac. De aceea acum invat ceea ce nu imi place sa invat, in virtutea ideii ca peste cateva luni voi fi licentiat. Iar lucrul acesta imi da o bucurie deosebita, pentru ca voi putea spune ca am facut si eu ceva in viata, lucru pe care nu il pot afirma deocamdata.

5. Sensul vietii. Stim cu totii ca nu este. Cred, stiu si vad ca lumea nu are sens, dar nu ma lupt cu taurul. Las povara aceasta personalitatii inspirate, acea parte a mea confuza si depresiva. Ma vad cu deprimarea o data pe zi, ne avem bine. Eu o privesc in ochi, ea ma priveste in inima si imi spune ca desi se uita nu mai vede pe acolo nici dragoste nici dumnezeu. Eu ii spun: stii ceva, ai dreptate! - apoi ma sinucid pana la revenirea la optimism. Cand ii recunosc deprimarii efectul, ea se simte frustrata si pleaca. Problema sensului vietii este daca eu pot face intr-adevar ceva de care sa fiu mandru, la care sa privesc cu ochi lucind si de care sa zic: asta am facut eu! Problema sensului vietii este tocmai aceasta: a face ceva, a realiza, a faptui, a termina. Ideea am invatat-o de la Camus, care se preocupa daca nu cumva sensul vietii si absurdul ei, despre care atat a vorbit, nu inseamna decat faptul de a scrie frumos.

Problema problemei lipsei de sens este ca in momente de pragmatism aceasta se simt lipsita de consistenta si forma. Caci nu sta decat pe framantari si lacrimi necurate. Cei care, americaneste, se bucura de un camp plin de flori si apreciaza viata traind-o uneori, plangand-o alteori, au ceva in plus fata de cei care stau in lipsa de sens.

6. Concluzii. Sunt un dezastru. Inteleg si accept. Dar ma iert, pentru ca ma iubesc. De aceea imi propun sa ma dedic mai mult obiectivului meu principal care va taia lanturile ce ma tineau strans in lauda esecului permanent. Caci asta eram eu. Am esuat: in afaceri, in studii, in dragoste, in cultura, in credinta.

Dar nenorocita aia de pofta de viata pe care o aveam la 17 ani nu se stinge. Mereu si mereu, cand sunt dinamic, voi schimba lumea cate un pic. Intai cu paranoice proiecte si entuziasm amanat, apoi, din cand in cand cu calatorii prin Pamant, caci apartin generatiei tineretii prelungite, a scurtei vieti si a sperantei minime.

Aruncand o privire retrospectiva peste cei aproape doi ani de cand blogul meu a luat fiinta virtuala, ma declar nemultumit de povestile cvasisensibile pe care le-am expus. Prin urmare voi continua in aceeasi linie a lamentarii si a esecului.

Blogul nu are feed-back, nu vaz comentarii in dansul, blogul se simPte singur in Internet, i-am transferat esenta existentei mele in lume. E, aiurea! Eu ma simPt asa pe alocuri, dar nu ma vad dezbracat de idei nici de putere, ci ma scutur tot mai tare de lene.

Sa nu ma caute

As vrea sa calatoresc, odata cu toamna
catre un loc singuratic,
poate o padure goala,
poate o padure plina de goliciuni,
poate - dar in orice caz padure - un loc cu doi copaci: unul verde mereu, unul galben, bolnav si ratacitor in statornicia lui.
Paradoxal,
dar evident si fara echivoc.
O casa, cu doua camere,
lumina sa motaie ametita din felinare cu gaz,
unul pe plita,
unul pe patul de paie, murdar si tare la stat,
ca o piatra pe care somnul meu
oboseste sa mai planga, visand dus de votca,
in fiecare noapte.
La masa de lemn, fereastra nu foarte bine inchisa,
ma vad de departe.
Stau langa pomul bolnav din gradina
si scriu in camera din fata mea.
Nici nu mai stiu de ce plang,
e, in orice caz, sentimentul rusinii: eu am esuat in cautarea fericirii.
sau mai bine zis in gasirea ei.
Stau asa o zi, stau doua,
mancad o coaja de paine,
mancand din fumul ce iese din plita de foc,
oua si paine si fum.
Singuratatea aceasta edificatoare este romantism,
n-am dreptul la tristete,
singura mea optiune este in continuare caderea,
sau mai bine zis plutirea inspre orbiri si mai mari.
N-am dreptul la suferinta,
dar nesimtirea aceasta doare mai tare decat un deget taiat,
nu cel de scriitor,
astfel vocea mea interioara n-ar mai exista,
nici macar in continua lamentare: stil de viata, modus operandi.

La masa aceea ma cuminec in pustiu.
lumina de pe plita s-a stins,
si nu stiu de ce, simt in oase frigul mai apasator ca oricand,
patul de piatra ma cheama,
indemnul copacului verde a tacut,
copacul bolnav, cu frunze cazute
ma amentinta in soapte nebune, apasatoare.
Mi-e frica de mine, mi-e frica de ziua cand copacul verde
va cadea, rapus de defrisarile intelectuale ale lumii.
Mi-e frica de tot ce inseamna alergare zadarnica: mi-e frica de viata.

Timpul absurdului a trecut,
framantarile romantismului s-au uitat de mult,
acum sunt slabe glume fara ecou.

Undeva, departe,
unde calatoria gandului este gratuita, de neoprit,
imi simt libertatea de a plange,
in somnul greu,
pe patul de piatra.

Si sa nu ma mai caute nimeni.
Sunt ocupat cu plansul,
mi-am castigat dreptul la suferinta,
aici, in ultima strofa a nemiluirii.

Buna ziua va rog!

Asa ar trebui sa sune orice salut, indiferent de ora la care se spune, dimineata, amiaza sau seara. Dar nu este posibil. De ce? Pentru ca intai se incepe cu speranta, adica "buna dimineata", se continua cu alimentarea iluziilor, "buna ziua" si apoi se termina prost "buna seara", caci seara, sau apusul inseamna intotdeauna esecul si dorinta de a reincepe cu "buna dimineata".

Ce sa faci, cand epuizat fizic si moral traiesti intr-o continua stare de seara, intr-un esec permanent, care te impinge usor spre declin? "Eu nu as fura niciodata, nu as frauda o banca, o asigurare sau o imobiliara, spre exemplu", asa imi spunea, poate ca nu cu aceste exacte cuvinte, o prietena, cu o seara in urma. Eu i-am replicat: inca mai crezi in lume, in regulile ei, iar ea, fara sa depuna efortul de a-mi intelege sublima subtilitate si profunzimea afirmatiei, a continuat cu discursul ei inocent.

Istoria ultimilor mei ani este istoria lamentarii continuate, totul ma face sa cred ca nu am iesire din viata: datorii, scoala, obligatii. Nu rezist psihic stresului. As vrea sa-mi mearga mai bine, sa ma pot pune literalmente cu "burta pe carte" si sa reusesc in viata. Nu e mult ceea ce cer. Dar Dumnezeul caruia m-am rugat, imi pune piedici.

Nu fac fata, ma linseaza disperarea, iar imprejur aud susurande si amentintatoare vocile tuturor: buna seara, buna seara...

Am ajuns sa colind orb incoace si incolo, fara niciun rezultat concret. Pe mine ma iubesc femeile usoare, dar au nevoie de bani. Prietenilor care m-au ajutat, acum le intorc spatele confuz, sa-mi ascund rusinea cate putin. Ma simt inferior, intr-adevar. Lipsit de posibilitatea de a spune: da, atunci cand sunt rugat. Unde este traista cu solutii divine ce mi s-a promis de nenumarate ori? Unde este multimea de experiente straine, dar intime, ale mele, ce-mi zburleau pielea de nenumarate ori, in nenumarate predici despre iubirea divina?

De fapt, am incetat de mult sa cred, cu toate acestea, in apogeul istoric al plangerilor si lamentarilor mele, m-am intors cu fata catre zeul necunoscut. Si in necunoscut raman, caci gura lui e muta, ca lemnul de toaca, obosit sa spun "toc" intre bataie si bataie.

Imi place semineul, imi place caldura cu care ma imbraca seara de seara cu care ma accepta. Sunt liber sa-mi spun buna seara, de-acum caderea e acceptabila, inevitabila, si poate, de dorit.

Pentru ca dimineata anilor ce urmeaza sa se transforme vreodata in ziua, am nevoie de putere, o putere exterioara, ceva ce nu depinde de mine, dar care pentru mine ar trebui sa fie totul.

Buna seara tuturor, buna dimineata.

Niciodata noapte buna, niciodata...

Ce sa facem sa murim cu totii (de ras)

Imi sorbeam cafeaua deconectat, in agitatia studenteasca a facultatii de jurnalism, privind cu ganduri inconexe, disperse si fugare catre zeci de posibilitati. Fumul inhalat voluntar ma debilita treptat, ametindu-mi spiritul, tremurandu-mi corpul si asa anemic, fata palida si prea galbena pentru a nu fi confundat, uneori, cu un asiatic. Asa, in starea aceea de slabiciune trupeasca si curand duhovniceasca, ma delectam cu urcusurile efemere ale ideilor si uitarea lor in momentul imediat urmator. Sunt obisnuit cu uitarea.

Prin fata mea, deodata si fara a ma fi avizat de impactul de 3 ore ce avea sa-l cauzeze hormonilor mei, s-a perindat o fatuca cu tenul alb, parul negru si de inaltime normal. Sanii ei mari si bucurosi, dezveliti in parte si liberi in totalitate ii confereau o a doua fiinta, sau cel putin asa am inteles eu, privindu-i bluzita galbena, - bluzita torturata crunt, caci se chinuia sa sustina acele mici minuni (nu mici ca dimensiune ci mici ca minune). A trecut grabita pe langa mine si pret de doua secunde duse, doua intoarse, pentru a-mi definitiva imaginea, pentru a o scrie si a o sigila pe retina mea, am fost partas si eu, numai cu gandul, la mii de gingasii, placeri imaginate si dulcegarii. Noi trei: eu, inconex si ametit, ea, grabita, plimbandu-si sanii in sus si in jos si chiar sanii ei, o fiinta separata, mergandu-i alaturi, cu unica misiune de a ma face sa visez.

Frumosi sani, frumoasa bluzita, frumoasa viata.

Nu imi amintesc trasaturile chipului ei, dar nici nu e de folos. Mi-e greu sa inteleg homosexualii, cu toata aceasta frumusete a femeii expunandu-se privirilor mele neinfranate, da, dar si admirative, bland obsesive si just capabile sa aprecieze frumosul.

Cearta cu mine

Stii ceva? Nu ma intereseaza deloc sa ma intorc la mine, cel din trecut, repetitivul ratat care niciodata un a facut nimic bun. Nimic durabil in timp. Pastrez doar o cutie cu amintiri dintr-un liceu, undeva pierduta, memorii despre un timp pe care un-l mai simt al meu. Nu ma intereseaza deloc sa ma intorc la aceleasi obsesii, aceleasi gandrui finite si redundante: sunt recurent, sunt intruchiparea noriei care este viata, care este universul. Nu am pretentia unui sfant, nici a inteleptului plin de sine: nu stiu nimic, de aceea imi permit totul. Ma confesez paginilor in alb pentru ca e mai productiv decat sa sparg pahare si farfurii. Nu stiu ce am de facut in viitor, si vreau sa repet: nu ma intereseaza ce voi face. Nu am venit aici sa demonstrez ceva, nici sa las urme in trecere. Sunt inutil, pentru ca toti suntem inutili, pentru ca existenta este inutila. De aceea eu ma cert cu mine insumi si lansez din pustiul meu, din mediocritatea si monotonia aceasta frustranta un strigat catre toti cei ce pot sa auda: vreau pe cineva, vreau sa ascult cum cineva imi spune, apoi imi demonstreaza: “eu pot sa te invat”.

Toata treaba asta cu: trebuie sa facem ceva, trebuie sa invat, trebuie sa muncim, trebuie, trebuie, trebuie. Oare nimeni nu s-a oprit sa se gandeasca un pic? Oare chiar suntem dobitoci ireversibili? Oare omul, ca fiinta, chiar nu mai poate crede in el?

…

As vrea sa ma transport intr-un salon alb, cu fotolii albe, cu patru pereti: doi albi, stralucitori, de un alb expresiv, curat, mat, iar ceilalti doi, plini de fotografii alb-negru: portrete ale unor trecatori din Madrid, Livia in prim plan, neclara, intr-o poza infocata gresit, cu doua cucoane in fond, privind clar spre obiectiv si susotind ceva. Alta poza cu promubei, unii mancand faramituri de pe ciment, altii privind atenti la picioarele turistilor curiosi, la mainile lor intinzand bucatele de paine si biscuiti. Porumbeii gandindu-se la enormitatatea de a fi om, intelegand parca tristetea constiintei, dar bucurandu-se de tovarasia blanda a porumbitelor, care sus pe-o creanga isi pun capul sub aripi zgribulite, asteptandu-si perechea. O alta fotografie cu batrani, unul cu basca si ochelari, o basca tipic vasca, neagra, ciulita in vant: unul ii semnaleaza celuilalt cu aratatorul, apropierea unor copaci, intr-un parc populat, in centrul capitalei, poate pe la Templul lui Debot, exact acolo, langa marele cadou facut poporului spaniol. Doi pereti plini de fotografii expresive, unele evocative, altele fara calitate, altele mai bune, iar unele fara sa insemne nimic: totul in alb si negru si tonuri de gri.

Solul acelei camere – nu pera mare, poate 30 de metri patrati, sa fie alb. Iar acele fotolii, doua la numar, chiar in centrul acestei camere mari. Pe cel din stanga stau eu, avand in spate un perete plin de fotografii, pe cel din dreapta sa stea acel cineva care sa-mi poata spuna ceva.

Eu il voi asculta, ii voi pune intrebari de genul: “exista Dumnezeu?”. sau: “care este sensul ultim al existentei?” Iar el, sau ea, edificator sa imi explice pe un ton calm, folosind cuvinte pline de intelepciune si magie, care ma vor urni din starea de stana de sare in care ma aflu – ca este totusi speranta.

Atunci, liber, fericit si plin de iubire, voi parasi salonul, iar viata mea se va fi schimbat pentru tot restul ei.

La plecare, fur de pe un perete o fotografie anume, ca o amintire a intalnirii care mi-a schimbat viata.

Absurdul ca religie

Absurdul ca mod de viata era productiv. Nu ma limita in niciun fel, barierele conventionale create de oameni pentru a ordona o viata plina de nedreptati si false iluzii ma lasau indiferent. In absurd, puneam legile umane la gunoi si divinitatea pe loc de cinste la picioarele mele. Nimic nu ma intrista, nimic nu-mi provoca durere, pentru ca neavand sens, nu starneau la nimic. Indiferenta totala, ca in cartile lui Camus si chiar mai mult. Lejeritatea cu care ma imbatam mergand pe toate caile vietii, nu-mi producea disgusturi, eram liber, liber sa ma bucur de absurdul vietii, liber sa rad de toate normele, obiceiurile si bunele lor maniere.

Si Doamne ce bine era.

Da, absurdul ca religie era bun. Cartile despre absurditatea vietii imi mentineau credinta vie: Cioran era un zeu mai mic. Credinta ca totul este desertaciune, prin urmare totul este trist, caci la sfarsit va trebui sa dau piept cu moartea cu propria mea disparitie in neantul etern.

Dar "A nu fi" inseamna mai mult decat absurdul, inexistenta depaseste plansul, inseamna totul si nimic, este absolutul catre care tindem. In stadiul acesta absurdul isi pierde virilitatea, iar ingamfarea cu care priveam peste ceilalti - eu, singurul posesor al adevarului - ma striveste.
In confrutnarea cu infinitul ma simt chill out, ma depersonalizez, ma privesc pe mine despinzandu-ma catre soare, catre tot, absurdul e absurd, eu nu mai simt nimic, nici macar atat: nu simt ca nu mai simt.

In volumele din Café del Mar starea de nesimtire linistita este universala. Amintiri? Regrete? Iluzii sau dorinte? Spirit, pasiune si minte, idealuri, vitejie? Totul se confunda pe ritmul integrarii in nimic, adica dispar in timp ce traiesc.

Am depasit absurdul.
Moartea culturii, moartea oricarei credinte. Dau totul pe o singura carte, care va fi - sic! - castigatoare: adica va fi. Cat de castigati iesim cu totii ... deja se stie. Nimic nu conteaza.
Sfarsitul istoriei lui Fukuyama, sfarsitul istoriei universale? Al societatilor? Dar de ce sa nu vorbim despre sfarsitul oricarei istorii individuale, sfarsitul meu ca om liber, sfarsitul prejudecatilor si al idealurilor, sfarsitul sperantei - un sfarsit care in mod paradoxal nu produce tristete, caci in desprinderea materiei ce ma tine legat nu vad intristare, vad linistea atomilor care se dezintegreaza la infinit.

Sunt un profet: ce-i va mai ramane lumii de vazut de acum in 50 de ani? Inainte de iminentul sfarsit al planetei, ne vom purifica cu totii, sfarsindu-ne intai, pentru ca drama fiintei imane sa fie de nesimtit. Dupa caderea economiilor mondiale, a consumului, ne ramane sa ne concentram in noi locatii, sa traim pentru a manca, continuand existenta in mod hippy, prefacandu-ne ca ne intereseaza, - si sa ne intereseze de fapt, - micile detalii.

Sfarsitului oricarui om, al oricarui gand, ii adaug moartea absurdului ca religie a multora, lasand noile tendinte sa se nasca, printre ruinele gandirii iluminate, a progresului ultimilor 200 de ani si al istoriei rasei omenesti.

Fericite tendinte acestea, cand vom invinge teama de necunoscut, murind inca in viata, cu sufletul impacat deplin: totul este liniste, mai presus de bine si de rau.

Sex on the beach

Imagineaza-ti ca ai o prietena artista pasionata de muzica, una dintre acelea care nu se multumesc cu putin, care isi dedica o buna parte din viata pentru a-si onora talentele cu care Dumnezeu a inzestrat-o. Canta, inregistreaza melodii cu diferiti artisti ca si ea, se intalneste cu compozitori si repeta, vizeaza ca intr-o zi ea va fi o stea pe scena muzicii, o artista conscarata care poate chema catre ea "come away with me... " fani, prieteni, simpli oameni ce o apreciaza pentru munca, talentul si daruirea ei. Ea este o stea cu lucire latenta, o stea in devenire accelerata, un diamant brut, inca nedescoperit. A avut incercari, a cantat pe ici pe colo, are melodii frumoase deja pregatite, unele pe disc, altele repetate si pregatite pentru lansare. Imagineaza-ti acum, vizioneaza cum aceasta dulce artista iti este o ex-iubita, intr-o oarecare lume, cu un oarecare trecut, cu multe amintiri, amare, mai frumoase, intr-o oarecare viata pe o planeta asemenea. Mergand mai departe, te gasesti acum intr-o masina, cu o alta fata, intr-un prezent mult mai oarecare... Ascultati intr-o masina, undeva, intr-un oras, un post de radio comun, sa-i zicem EuropaFm, intr-o sambata noaptea, poate ultima din martie 2008, sau poate nu... Fata cu care esti tocmai ti-a marturisit ca i-ar placea sa se bucure de amor pe plaja, sub lumina palida a soarelui ce sta sa apuna, semn ca totul apune intr-o lume banala, unde ignoranti ne bucuram de momente pe alocuri, zambind stupid ca americanii, alimentand sperante desarte dar cu efect sedativ bun. Fata te tine de mana, sunteti corpuri si minti vorbitoare, asteptand un moment prielnic pentru a da unda verde unei eventuale pasiuni.

Si chiar atunci, ca o minune divina, la radio asculti o piesa ce vorbeste despre pasiune pe plaja. Nu-ti vine sa crezi si totusi coincidenta exista. O melodie relaxanta, interpretata de o artista in devenire, o stea cu stralucire latenta, in accelerata prefacere. Sex on the beach, remarca fata ce te insoteste in tenebrele vietii. Iar tu nu iti gasesti loc intr-o lume bizara, pe o strada intunecata, intr-un oras adormit, umbrit de clarul de luna, intr-o lume oarecare, cu o fata oarecare.

Imagineaza-ti dilema: a fi sau a nu fi fidel unei amintiri, unui trecut apus, a raspunde sau nu unor cuvinte care de obicei deschid un basm, dar aici incheie un vis, - o realitate - "a fost odata romania, a fost odata amsterdam".
E firesc, intr-o viata incolora, pe o planeta fara nume, unde istoriile se suprapun varsand aceeasi pelicula gri peste oricare speranta.


Noapte buna lume, ramas bun iubire, adio viata, adio speranta.

Am dat frau imaginatiei de aici, dintr-o camera oarecare cu sifoniere albe ce ascund amintiri, ganduri si sentimente, ale unor vieti anume.

De moment se pare ca singura constanta de-a lungul vietii mele a fost mediocritatea. Un amestec de insuficienta inteligenta pentru a straluci, perpetua melancolie, lipsa de putere de munca, vointa deficienta, talent si gand metafizic. Sunt puncte ce definesc o umbra a unui "ar fi putut fi", regretat cu anticipare, ca un cancer ce avanseaza odata cu viata catre un punct indepartat, intr-o metastaza lenta si dulce de suportat. Din imensitatea oportunitatilor intalnite, un bilant negativ se creioneaza vizibil si irefutabil: taraganarea excesiva a tuturor deciziilor. Am ales, uneori am ales sa nu aleg - de multe ori, de prea multe, am ales prost - facand suma intre delasari si alegeri proaste. Realizarile mele in viata sunt infime. Tendinta insa, ma salveaza. Iar prietenii mei m-ar cunoaste la fel de bine ca mine, as ramane singurul care mi-as mai da o sansa, singurul care ar mai investi in mine.

Va urma...