miércoles, 13 de febrero de 2008

Expresii ale schimbarii


M-am intalnit in ultima vreme - intamplator - cu diversi autori, savanti de renume mondial, dar si cu aparatori necunoscuti, dar metodici si ordonati, ai teoriei evolutioniste. Propriile mele tenebre ma imping catre aceasta "noua lumina" dar nu cu dorinta insetatului de a-si stinge setea band un pahar mare cu apa, ci mai degraba cu ochii indiferentului care a invatat un lucru elementar: nimeni nu are adevarul despre nimic. Premisa nu se doreste adevarata, deoarece nu exista certitudine absoluta, dar in tiparul intelegerii realitatii noastre mizere, obscen de monotona, capata o oarecare validitate.
Asadar, Richard Dawkins imi induce prin best-sellerul lui "Gena egoista", printre altele, ideea ca este de-a dreptul imposibila o delimitare a naturii omului binomica, dihotomica: carne - spirit, asa cum a sugerat Descartes, si mai ales, asa cum a intuit o umanitate intreaga din veac in veac.
Indrazneala si nesabuinta acestui om, care scrie cu sinceritatea celui care crede ca s-a apropiat de cheile vietii, merge departe. El arunca la gunoi tot ce se dorea a fi un raspuns la intrebarea: "Care este sensul vietii?" - inainte de 1859, anul I al tuturor darwinistilor.
Viata nu are sens, mai mult decat simpla ei traire si lupta pentru supravietuire, adica selectia naturala pura. Atat. Nimic transcendental, nimic dumnezeiesc, nimic altceva decat eterne reactii chimice.

***

Ultima oara cand am fost la ea acasa, "curatase" peretii camerei ei de tot ce ii putea aminti de mine. Se decisese sa ma stearga complet din memoria ei. Vroia sa invinga dependenta de mine, sa faca alte lucruri, sa fuga de tot ceea ce o ranise atat de mult: eu. Si prin extensie, amintirile mele: poze, biletele, putinele cadouri, felicitari, etc.
La mine lucrurile stateau la fel. Poze de-ale ei impanzind camera, carti daruite, vederi din locuri vizitate si alte obiecte cu minima valoare materiala, dar cu multa insemnatate spirituala. De ce?
Pentru ca mie nu-mi era greu privind pozele, pentru ca mie inima nu-mi crapa de durere cand ma gandeam la ea, impins de amintiri. De aceea camera mea a ramas la fel.
Pentru ca eu, fara sa inteleg cand, m-am intors cu fata catre reactiile chimice eterne, luand posibilitatea nesensului vietii ca singura valida. Nu o gandesc, nu o cred, dar o traiesc. Zilnic, intr-o triviala lupta cu banalitatea, pe aici pe la noi, unde temperatura este intotdeauna la fel, chiar daca gradele fluctueaza, pe aici pe la noi, unde nesimtirea se confunda ades cu integritatea morala.

Totusi sper ca intr-un viitor - chiar incert - sa incep a crede, marunt, apoi confuz, apoi din ce in ce mai puternic si statornic, ca am lasat amintirile din camera mea cu un motiv anume, altul decat indiferenta unuia care a crezut inconstient ca viata nu are niciun sens...

jueves, 7 de febrero de 2008

Lecciones de vida


La abuela de mi abuelo (que en paz descanse), muerta a los 99 años de años cuando yo todavía estaba en vida, habló una vez con mi madre sobre su familia (la de mi madre y la mia, claro), y se ofreció a darle valiosos consejos sobre eso que llamamos vida. Por aquel entonces, cuando la abuela de mi abuelo era joven (tenía unos 90 años, na mas), mi padre estaba en Italia - como cualquier buen rumano que sale de su país en búsqueda de pan para su familia - trabajando en las todopoderrosas construcciones que tanto trabajo dan a los rumanos albañiles que llenan Europa de vida, esperanza y nuevos edificios bonitos. La abuela de mi abuela le dijo: "no dejes a Gabriel estar tanto tiempo fuera de casa, lejos de ti. Yo si fuera en tu lugar no me pasaría ni un día lejos del esposo. No ves que la vida es corta?" Está bien que eso lo diga alguien que padece alguna enfermedad terminal y se muere a los 50, pero que lo diga una tia de 90 años, que además se tomó otros 9 más para hacer sombra a la Tierra, me parece descarrado. Eso me hace pensar queridos amiguetes, que la vida - indiferentemente de cuanto hayas vivido siempre es corta. 99 años no son para tanto. Ni 100, ni 130, como aquella ciudadana de Hawaii que contaba a sus amigos noticias de fin de siglo XIX, experiencias vividas por ella, claro.


Y si tan corta es, por que coño tengo que estudiar 5 años una carrera y despreciar como el que más, mi juventud.


La respuesta, clara y sonora tiembla en mi cabeza, mordiendo con fuerza los cimientos sobre los cuales un día se sentó la razón: PARA TENER UN TÍTULO UNIVERSITARIO.


Así es, amigos, en este país, y en todos los demás parece que la felicidad la trae el estatus social de cada uno, y al parecer eso es algo mucho más importante que la vida misma.


P.S. Porfi, si alguien tiene los apuntes de Opinión Pública, que me los pase. Le estaré eternamente agradecido e incluso desde el más allá le mandaré mensajes de dulce felicidad y buena esperanza.


Buenas noches y buena suerte.

miércoles, 30 de enero de 2008

Sueños

Tuve una noche bastante agitada. El gran descanso que había previsto - entre otras cosas porque era la 1,30 y para mi fue algo nuevo acostarme tan pronto - me dejó poco satisfecho. Me desperté como de costumbre, a las 11,30 con los ojos como cebollas, hinchados y pesados. No me lo podia creer. Por una vez que hago el esfuerzo de dormirme antes de mi hora habitual (4 a.m) todo me sale mal: tengo mil sueños, no descanso bien, duermo demasiado.
Por la mañana, al ducharme todo cambió. Sonrisas y alegría (...)

*Continuará (aqui pasa como en el metro. te dan una página y si quieres acabar todo el libro te lo compras, logicamente) :P




*Nota aclaratoria - También escribo en castellano, aunque solo para examenes y prácticas :) Pues ahora toca expresar mis ideas para dar curso a la petición de varios amigos "hispanos" :)

lunes, 14 de enero de 2008

Nu am murit, acesta este ADEVARUL


Urmatorul "eseu" este scris in avion, sub impactul despartirii de Romania si dupa discutii contradictorii despre Dumnezeu cu prietenul meu Catalin, Cogito.

Hölderlin "... / ... De vivir entregados a la libre verdad, y de nunca jamás hacer las paces con el dogma que fuerza opiniones y sentimientos" ( ... Sa traiesc daruindu-ma adevarului liber, si niciodata sa fac pace cu doctrinele care forteaza pareri si sentimente).

Si ce este adevarul liber? Nu este oare libertatea de a orbecai prin muntii inselatori ai carnii, de a zbura cu gandul pe cerul neumbrit de norii poluati ai necunoasterii? Este dorul nelinistit si intim al tuturor ignorantilor ce umplu lumea de gunoaie efemere de parca de clipe vesnice ar fi vorba. Este dorinta constiintei fiecarei fiinte de a persista in timp, de a ramane, macar in amintirea catorva nefericiti. Cantecul trist al ciorilor ce se adapostesc in parcul lui Brancusi, din Tirgu Jiu, odihnindu-se libere pe Masa Tacerii, sau zburand pe sub Poarta Sarutului. Nu exista cioara in orasul acela care sa nu-si fi depozitat in semn de respect, excrementele pe Coloana Infinitului. Acel cantec este oglinidirea multora care desi nu stiu de ce, vor sa fie si ei, dincolo de toate obstacolele. Ciorile lupta pentru supravietuire, caci Biblia lor este literatura SF a lui Darwin. Supravietuirea cu orice pret, egoismul genelor. La fel si oamenii, in coplesitoarea lor majoritate lupta neintelept pentru a fi, dar intre ei vad unii care isi inving teama si traind frumos, dar nu resemnati, isi inteleg netrainicia. Aceasta nu inseamna a renunta, ci din contra, croncanitul vulgar al supravietuirii se transforma in cantul trist si nealinat al constiintei ce vrea mai mult, pentru ca si-a inteles putrezirea de zi cu zi. De aceea tanjim, orbecaim dupa ceva mai ceresc, mai durabil, infinit si de nedescris.
Si liberul adevar permite unora sa-si dispretuiasca tineretile, altora sa traiasca "etic" - dupa principii si conventii ce nu au in esenta nimic divin, dar mult omenesc, poetic. Adevarul liber este al fiecarui nesabuit ce si-a permis cu multa indrasneala sa clatine zeii ce pana de curand au sustinut lumea cu justitie pe alocuri divina (sic), deloc transcendentala. Adevarul liber este nebunia unora de a cuteza gesturi de ocara la adresa a tot ce e sfant, dar si al altora de a se inchina ascetic, traind misticul, necunoscutului pe care il simt intim. E paradoxal, dar acele trairi pe cat de veridice pot fi nu se pot transmite, ele raman experiente personale si nedemonstrabile. Intuitia binelui este supremul adevar al lor si revelatia inexplicabilului ce nu se poate descrie. Normal, nu in cuvinte, nu cu limbajul. Acestia traiesc intr-o alta lume, a orbilor care inteleg lumea dupa alte reguli, care o judeca dupa alte norme. Ei nu ne pot detalia ceva ce nu inteles, dar au simtit, dincolo de mizeria sentimentelor inselatoare, ca pe o certitudine absoluta si inmutabila. Ei nu pot povesti ceea ce au vazut, caci nu ochii le-au fost poarta altor lumi, si totusi bucuria ce-i umple este din acele lumi, atat de diferite, atat de reale.
Adevarul este al lor dar si al batjocoritorilor ce se umplu de placere si se desfraneaza in cinstea vietii pe care o starneste miscarea corpurilor, poate in ritmul extazului nebun, al orgasmelor frenetice, poate in ritmul violentei si durerii.
Adevarul este al celor dispretuiesc, dar si al celor care tainic respecta ceea ce pentru ei este etern.
Adevarul liber este si al osanditilor si al mantuitilor si nimeni nu-l neaga, nimeni nu-l impune, nimeni nu-l pricepe. Toti traim dupa o lege dar legea este dreapta si buna atata timp cat este a personala, atata timp cat nimeni si nimic nu mi-a conditionat-o, fara revelatii, fara dumnezeiri, fara reguli divine pentru vieti pamantene. Ea este buna si cand e revelata direct celor alesi, celor fericiti si norocosi, celor care merita, celor care stiu sa aprecieze frumuseti ce nu pot ajunge la inima, cel putin nu aici pe aceasta planeta.
Dar legea impusa celor slabi, doctrina intinsa pe paine si data spre ingurgitare maselor, aceasta este legea pe care vomit zilnic, cu care lupt, oridecateori vad impotmoliti incapabili sa se intrebe, incapabili sa invete mersul pe jos. Ah, nu pretind stiinta, nici intelepciune, dar am convingerea ca dreptul meu este esenta din etern si trebuie pastrata cu orice pret. Si dreptul meu este acela al greselii, al alegerii, al libertatii umbrelor, al tenebrelor, este dreptul de a a-mi decide cu toate circumstantele blestemate, destinul, cale. Este dreptul de a trai frumos, este dreptul de a ma deda tuturor uraciunilor, este libertatea mea de a merge pe un drum, ori de a strabate jungla de senzatii pe care suflarea o da.

***(nu stiu cum se face ca dupa fiecare moment de indoiala, de melancolie, vine strafulgerand gandul rece si irefutabil: sunt gresit, limita este buna. Intr-o lume a circumstantelor, libertatea aberanta de mai sus imi este negata. o stiu... ).

domingo, 9 de diciembre de 2007

22 de zile


Atat a trecut de cand am fost parasit de inspiratie. Bach spunea: daca imi vine inspiratia, cel putin sa ma gaseasca lucrand (compunand muzica). Nu sunt Bach, e clar, macar de-as fi la fel de om ca el macar in acest mic aspect...
Marti, peste 2 zile plec spre Romania. Acum, cand ziua se apropie, cheful dispare, lipsa de inspiratie persista. E ciudat totusi. Nu pot scoate din mine metafore nesfarsite, ca Cioran, insa simt confuz ca ceva imi urla in fiinta, arzand in focuri. Ceva ce nu mai poate astepta clipa plasmuirii in cuvinte.
Si stiu ce este. Dar despre dragoste deja am mai scris.
Imi imaginez felul in care as rade de cei care asteapta A Doua Venire. Le-as zice: va rog frumos, dati-mi voie sa-mi exprim totalul dezacord cu propunerile dumneavoastra despre Iisus. Lasati-ma va rog, sa rad. Apoi as rade, strident, puternic, diabolic de tare, in toata sala de cult, sa se auda pana la bai, pana pe strada. Lumea sa amuteasca la rasul meu, iar apoi, inmarmuriti sa inceapa a se ruga pentru a nu fi pedepsit de Dumnezeu pentru blasfemie. Dar le ghicesc gandul si spun: nu va rugati, nimeni nu aude, si rad mai tare, mai tare, mai strident pana cand toti dispar, pana cand incep a vedea intuneric, apoi dispar si eu, dar imi aud rasul, apasat, clar, ironic la culme. Ha ha ha, hohotele nu se mai termina decat atunci cand rasul se apropie de mine din nou, pentru a-mi rasuna in cap. Atunci ma trezesc din vis.

Cam acestea sunt cugetarile mele din dimineata zilei de 9. Putin, dar fara consistenta. Stiu.

martes, 13 de noviembre de 2007

Rusinea de a fi fost comunist

Cancerul comunist a fost eradicat din Romania in 1989, cand printr-o revolutie sangeroasa ce nu a rasunat pe plan international atat cat ar fi trebuit, regimul titanic dictatorial a cazut putred lasand in urma o societate confuza si ametita de socul pe care revolutia l-a produs. Caderea cu care a zdruncinat pamanul romanesc a fost atat de puternica incat mii de particule din starvul canceros s-au perpetuat mai departe in oxigenul pe care cu totii, l-am respirat. Era inevitabil, nu? Ce am fi putut face oare? Aerul contaminat de comunism nu ne-a impidicat sa ascultam tampiti elucubratiile occidentale cu privire la infrangerea socialismului real, caci libertatea confuza nu era obiectul analizei, ci obiectul respiratiei. Comunismul nu a fost invins, ci doar s-a aratat ineficace pentru viitor, lasandu-i capitalismului o victorie fantasmagorica, folosita de presedintii democrati ai vremii in retoricile propagandistice si electorale. Nu aveam timp atunci sa prindem turnatorii si nici sa-i ardem pe arhivele unui dezirabil dar inexistent CNSAS, eram prea ocupati cu euforia celebrarii victoriei, caci gustul libertatii dupa atata lumina era mai dulce decat raiul insusi. Intre timp securitatea protectoare s-a transformat abil in partide si guverne.
Departe de noi calitatea metodica si darza a ingroparii trecutului prin dezvelirea lui - cum s-a intamplat in RDG, prin divulgarea imediata a arhivelor STASI.
N-am avut norocul altor tari si nici n-am fost preocupati sa ne construim un viitor. Iliescu al nostru n-a avut demnitatea sa se transforme in Havel!
Astfel, de la libertate la libertinaj, de la nostalgie la gainarie, am perpetuat aerul contaminat al comunismului, permitand patologiei de a fi roman sa evolueze intr-un cancer invizibil, cel actual, mult mai greu de vindecat. "Uraciunea pustiirii" - aceasta expresie biblica (n.r Cartea Apocalipsei) se concretizeaza in Romania, la 18 ani de la Revolutie. "Stupid people" tolereaza si acum mizeria adanca a guvernului, a parlamentului, a clasei politice, pentru ca in general se tolereaza pacatul altora pe care si tu il impartasesti. La furturi mari, gainarii mici, la certuri degradante intre politicieni scandalagii pe la televiziunile oteviste, limbaj manelist generalizat. La "Stupid people", guvernanti si "baieti destepti".
Cu toate acestea, toleranta incepe sa atinga in sfarsit punctul de climax. De ce? Pentru ca procesul de curatare a pestelui - de la coada la cap - a fost inceput deja de multi ani. Poate in epoca lui Constantinescu, si mai apoi cu cresterea economica vizibila din perioada Nastase, apoi cu condamnarea comunismului, a lui Basescu si, sa speram cu votul uninominal.
Acum, cand societatea se dezinfecteaza din ce in ce mai rapid, salubrizarea clasei politice inca intarzie. Nu-i nimic, cand toleranta va ajunge la climax, multi dintre desteptii ce ne conduc vor face smecherii la Jilava.
Pana atunci - moment nedeterminat - mai respiram inca aerul murdar al unui cancer invins acum 18 ani prin sange, cu speranta ca intr-o zi ne vom decide pentru schimbare, caci starvul emana un aer inca insuportabil.
Toti - necivilizati, galcevitori si needucati - suntem produsul unui asiduu comunism, rusinea ne invaluie pe toti. Daca am avea curajul de a incepe putin cate putin, am organiza din ce in ce mai frecvent proteste, ne-am manifesta mai mult, am invata rabdarea si n-am mai injura tiganeste intr-o limba romaneasca. Cu toate implicatiile asumate.

viernes, 2 de noviembre de 2007

Povesti despre dragoste

Care este diferenta intre un seminariu despre dragoste, prezentat de Catalin Barbulescu si, sa zicem, Tristan si Isolda?

In ambele opere ale artei, niste tineri, de preferinta baiat si fata, se intalnesc si isi daruiesc inimile din iubire, dar felurile in care o fac este atat de diferit incat un observator obiectiv ar putea afirma la un moment dat ca cel putin una dintre perechi este masochista, daca nu cumva chiar amandoua.
Diferentele sunt diverse si contrastante. Intr-un caz, cel al lui Tristan si Isolda, dragostea este o succesiune de momente patimase, protagonistii trec prin multe momente incitante si periculoase, traind mereu pe marginea prapastiei. Minciuna, misterul, intriga, intalnirile pe ascuns, ferocitatea cu care se consuma amorul lor, le proportioneaza senzatii si sentimente de nedescris. Nu este actul inselarii oripilant, ca in novelele celebrului marchiz, ci este idila imposibila, tainuita tocmai pentru a subjuga carnea, pe altarul loialitatii, al demnitatii si fidelitatii regelui caruia Tristan ii aduce o sotie, adica pe iubita lui, printr-o nefericita serie de imprejurari. Isolda il implora pe Tristan, acum amantul ei, sa nu plece, sa nu renunte la ea, ajungand sa ii spuna ca nu va putea trai daca el va pune capat iubirii lor.
Este pasiune, este inima, este daruire si curaj, demnitate si jertfire, o iubire completa, imposibila, care TREBUIE, pentru ca exista o lege a iubirii, sa se termine tragic. Finalul unor astfel de idile, pentru a ramane etern, nu poate fi decat despartirea, raul, moartea unuia dintre ei, sau a amandurora, accidentul, jertfa, eroismul. Sau cel putin asa o descriu cei care nu se limiteaza, putinii oameni care indraznesc sa iubeasca, sa-si accepte cu integritate dualitatea intrinseca: spirit si carne.

In seminarul lui Catalin, personajele urmeaza un tipar, caci, dupa bunele invataturi traditionale, nu exista iubire decat fara cunoastere, iar cunoasterea are nevoie de cateva luni in care cercetasii (urmatorii sau nu, iubiti) se vor studia reciproc, se vor asculta, facandu-si impresii unul despre celalalt, pentru ca mai apoi sa ia o decizie pertinenta.
In primul rand este necesar sa-ti invingi pornirile, caci sentimentele sunt inselatoare, zice "stiinta" traditiei, cu maximii ei exponenti pentru tinerii ascultatori: Adrian Bocaneanu, Catalin Barbulescu, George Uba, etc. si alte figure de prim calibru, care sunt, evident somitati in domeniul: "cum si pe cine iubim".
"Zice" ei: "nu va tineti de mana pana la casatorie ca e pacat", "potriviti-va pana si la bauturi, caci ce te faci daca el bea Coca-Cola iar tu nu" - graia Catalin intr-un conferinta nu prea celebra pe la Madrid, iar partea proasta este ca nu e doar o gluma. E vorba despre alegere si despre semnale divine. Lasam inima pe locul doi. De ce? Pentru ca, paradoxal, interpretam gresit "Ia-o caci imi place" si nu reusim sa intelegem "Cei doi sâni ai tăi par doi pui de căprioară, doi iezi care pasc printre crini". Suntem indemnati sa alegem cu mintea, riscand o casatorie planificata, care nu va cunoaste o iubire completa, ci doar una formala, respectuoasa si fara salturi, sigura, pentru ca potrivirea primeaza.
Dar cui se adreseaza acesti guru care ne invata sa iubim? Acelor tineri incapabili sa decida? Unei mase care este o bucata amorfa de marmelada si zgarci, usor modelabila, dupa plac? Unor tineri fara criteriu care au nevoie de sfaturi, despre ce si cum ar trebui sa procedeze, cand ar trebui sa spuna stop, despre pericolele iubirii? Tinerii merg la seminariile realizate cu Pauer Poin pentru ca sunt interesante, dar nu pentru a invata, nici pentru a practica. Conferentiarii sunt, rand pe rand departe de dilemele unui tanar, iar eu, in ideologia mea anarhista care nu accepta stapan si nici ideea ca unii ar avea nevoie de unul (desi chiar e adevarat) va indemn la rebeliune! Va provoc la gandire, la autosuficienta macar in cazul iubirii, care defineste esenta irepetabila a fiecarei fiinte umane.
Va invit la protest, nu la mancare vomitata si experiente emotionante. Acestea sunt bune, dar nu le luati de stindard cand este vorba despre dragoste, caci in idealismul meu simplist, tot mai cred ca doi insi, fat si fata, se pot iubi pana la sacrificiu, de-adevaratelea.

Planificarea vietii, evitarea inevitabilului, nu sunt decat o cursa nebuna ce exclude credinta si se preocupa pentru viitor la fel ca si pentru mantuire: adica facand totul pentru a-si primi buna rasplata, pentru a-si castiga comoara. Ce himera atat de amarnica, ce fantasme greu de desusit, amagitoare!

Daca totusi am avea de ales intre momentul intens cu final dramatic si eternitatea unei casatorii potrivite, dar fara iubirea ce muta muntii despre care cred ca exista, ma inclin sa cred ca multi dintre noi, cu inima si spiritul inca nealterat complet de gandirea "maturizatoare" am alege "O ora de iubire, o ora si sa mor". Alegeti si voi, sunteti liberi.